Interviu cu oameni ca noi. Cătălina Stan

Acum o vreme, primeam un semn de la o fostă colegă de liceu prin care eram rugată să duc mai departe, către prietenii mei virtuali, un mesaj. Am aflat astfel o fărâmă din poveste. O poveste care merită să fie spusă şi mi-am dorit să îi dau curaj şi voce aici, pe blogul meu.

Conform vârstei, Cătălina este o tânără femeie de 28 de ani, care nu este scoasă din adresări de genul „ce copilaş drăgălaş eşti”, dar care, în realitate, se consideră o simplă entitate aflată în continuare în căutare de răspunsuri legate de viaţă, moarte şi câte şi mai câte altele.

Cum se spune pe străineşte, Cătălina was drifting. Pentru o bună bucată de timp, pierduse noţiunea de viaţă, sau scop în viaţă, de obiective şi idealuri, dar mai ales de sine. Se ascundea şi fugea de responsabilităţi. Plângea şi se plângea prea mult. Căuta şi nu găsea nimic pentru că nu ştia ce căuta. Aşa că plângea şi mai mult şi blama pe toată lumea pentru diversele eşecuri, mai puţin pe sine. Totuşi, îi vom da câştig de cauză Cătălinei pentru că în lunile premergătoare lui noiembrie 2013, începuse să se reculeagă, să se găsească şi să pună un pic de ordine în viaţă.

Deşi ultimul RMN arată că aş putea avea probleme legate de memorie, îmi amintesc tot. Nu tot ce am învăţat la şcoală, ci tot ce s-a întâmplat în 2013 şi după aceea.

Îmi amintesc că m-am trezit dimineaţa, că am coborât scările, pregătită pentru noile mele proiecte de croşetat. Orice zi de genul acesta era o zi bună. Am deschis uşa de la birou şi l-am găsit pe partenerul meu din Irlanda gol puşcă, uitându-se la filme pentru adulţi şi făcând şi alte treburi mai deşucheate, pe care sunt sigură că multă lume le face. Aş vrea să glumesc, dar nu o fac. I-am spus că mă voi preface că nu am văzut întâmplarea. Aşa că m-am retras în altă cameră. Nu a venit după mine să mă împace, iar puţin timp după aceea, am aflat ca mă şi trădase. Aşa că am plâns.

Era un şoc foarte puternic să mă găsesc singură într-o ţară străină, cu o sumedenie de minciuni pe care le spusesem părinţilor ca să acopăr unele greşeli prosteşti, pe care le făcusem în trecut. Puţin după aceea, au apărut primele simptome că ceva aiurea se întâmplase. Mă refer aici la vărsături, ameţeală, lipsa somnului şi o stare generală de rău.

La câteva zile după aceea, situaţia s-a înrăutăţit. Vederea mi s-a dublat, a apărut o pată cenuşie în ochiul drept, am început să am dureri masive de cap şi… vărsăturile. Nu mai reuşeam să mănânc nimic. Nu mai reuşeam să dorm. Nu simţeam decât frica, în realitate, semăna foarte bine cu groază. Nu aveam asigurare medicală în Irlanda, dar nici bani să mă întorc acasă, iar cât despre părinţi, îmi era pur şi simplu ruşine să le cer ajutorul.

Vedeţi voi, nu am suspectat pentru o secundă că ar fi putut fi vorba despre creier. Totuşi, situaţia mea nu se îmbunătăţea. Aşa că, până la urmă, le-am cerut ajutor alor mei. Iar pe 16 noiembrie 2013 m-am întors în România pentru teste. Despre ele voi vorbi mai încolo.

Radical. O bună bucată de timp m-am simţit neom. Adesea, m-am descris ca pe un ciot de om. Am spus că am rămas 5% om. Nu mai am conştiinţa corpului fizic. Nu a corpului meu sau a altora. Toţi oamenii noi pe care îi cunosc sunt, pentru mine, entităţi cu voce care îmi vorbesc în matrix. Am zis radical, dar am vrut să spun brutal. În primele luni de după boacănă, am plâns în continuu pentru că nu mai puteam face nimic din ce îmi plăcea. Pe lângă vedere, mi-am pierdut şi auzul. Dar, o dată ce auzul a început să se îmbunătăţească, mi-am mai venit în fire. Iar acum, sunt aproape ok. Sunt tot eu, Cătălina, doar că nu mai văd.

E puţin spus că văd altfel lucrurile acum. Nu mai am noţiunea timpului şi a spaţiului, prin urmare nu mai sufăr că trece timpul pe lângă mine şi nu mai fac nimic. În fond, tot ce am acum din belşug este timp. Aşa că pot să fac orice. În plus, nu îmi mai pasă de aparenţe. Nu mi se mai spune „nu te uita la acest lucru pentru că este urât”. Mai degrabă cred că am pierdut noţiunea urâtului. Tot ce îmi pică în mână, tot ce găsesc trebuie să fie frumos, pentru că există.

În ultima vreme, mai ales, am început să resimt această lipsă a vederii ca pe un fel de lecţie de supravieţuire. Îmi ia 5 minute să torn apa din sticlă în pahar, fără să vărs nimic pe lângă. Şi, Doamne, ce satisfacţie am când reuşesc. Poţi spune că sunt un ciot de om, mai ales dacă tu accelerezi la 160 km/h pe autostradă şi nu îţi pasă de nimic. Zic doar că unii oameni se bucură din motive foarte simple. Aşa cum mă bucur eu când reuşesc să-mi pun sandalele singură.

Mi-ar plăcea şi mie să ştiu, dar măcar (ACUM) sunt conştientă de ele. Dar dacă vreţi să ştiţi, până la finele lui octombrie 2014 am stat priponită de pat, speriată şi încărcată de furie. De atunci până acum am parcurs un drum lung plin de peripeţii. Am fost ajutată de prieteni şi fani de pe YouTube să primesc terapie alternativă prin Reiki, la o clinică din Bucureşti.

Vă întrebaţi dacă m-a ajutat? Bineînţeles că da, dar nimic nu ar fi fost posibil dacă nu aş fi avut voinţă, curaj şi putere. Ori le ai, ori nu le ai. Nu cred că le găseşti. Sau că ele apar cumva, din senin, când parcurgi un drum. Cred că toată lumea este înzestrată cu aceste calităţi, doar că le-au îngropat şi le-au acoperit cu idei mult mai banale de tipul „nu îndrăznesc să fac acest lucru pentru că aş putea eşua”, „nu pot”. Dacă dai la o parte învelişurile astea de calitate îndoielnică, rămâi tu, un luptător entuziast şi optimist.

Deşi optimistă şi încrezătoare, sunt, totuşi, realistă. Proiectele, planurile şi ideile mele depind în mare măsură de disponibilitatea celor din jurul meu. Este un minus sâcâitor atunci când îţi pierzi vederea. Depinzi mereu de cineva să facă ceva, fiindcă tu nu poţi să-l faci de unul singur. Aşa că multe din proiectele mele sunt, momentan, pe pauză. Cum ar fi canalele mele de croşetat de pe YouTube Artă Manuală şi Cătălina Stan (în engleză).

Şi pentru că, de fapt, cheful este autoritate în domeniu, când îmi vine, scriu, sau mai degrabă dictez. Din când în când, împreună cu sora mea, ne jucam de-a regizorul şi actorii pe YouTube. Îmi documentez călătoria spre vindecare printr-un fel de serial numit The C.A.S. Show. Mai mult de atât, încerc, pe cât posibil, să mă apropii de ideea de normal. Este cel mai dificil proiect, iar, pe alocuri, scopul mi se pare imposibil de atins. Mi se pare mai uşor să ajung pe lună decât să port o conversaţie cu o prietenă la un suc, pe o terasă. Aşa că, înainte de alte planuri ambiţioase, încerc să o aduc pe Cătălina la linia de plutire şi, după aceea, vom vedea ce va mai fi.

Mi-a luat 18 luni după tromboze să înţeleg că cei 20 de doctori de la cele 5 spitale în care am fost internată şi-au dat toată silinţa să mă ajute să mă fac bine. Dar, dacă vreţi să ştiţi, tocmai spitalizarea şi tratamentul acordat de doctori sunt motivele pentru care eu am suferit ADEVĂRATUL accident cerebral.

Rămăsesem cu povestea în momentul când ma întorsesem acasă în România, pe 16 noiembrie 2013. Am început teste la doctori particulari, după care am fost trimisa la Spitalul din Brăila, după care au urmat spitalele Victor Babeş, Colentina, Institutul de Chirurgie Neurovasculară şi din nou Spitalul Judeţean Brăila. Ca să scurtez povestea, nici unul din aceşti doctori nu a ascultat povestea mea. Am fost testată în fel şi chip pentru infecţii, infecţii exotice, infecţie cu transmitere sexuală, infecţii la măsele, toate fără nici un rezultat.

Mulţi din ei au bătut cu pumnul în masă fiind ferm convinşi că e vorba de o infecţie, alţii au bătut cu piciorul în podea şi au vehiculat teoria cum că aş suferi de o boală foarte rară de sânge, trombofilie, deşi timp de 26 de ani, până atunici, fusesem sănătoasă tun.

Unii dintre ei m-au arătat cu degetul şi au încercat să lege răul pe seama faptului că luam anticoncepţionale, în ciuda faptului că nu suferisem nici un efect secundar pe parcursul celor 3 ani cât le-am luat. Degeaba le ziceam că sufeream de depresie şi ca trecusem printr-un şoc emoţional puternic. Răspunsul lor era „Nu se orbeşte de la depresie sau de la plâns.” Poate că nu, dar zecile de teste pe care le-am făcut nu au relevat nimic anormal în corpul meu, iar tratamentul cu anticoagulant administrat intravenos timp de 20 zile nu a avut nici un efect.

În schimb, tot ce simţeam eu era teroare. Lasă furia şi dezgustul, vorbesc despre teroare, despre acele momente când, din întuneric, venea cineva de 5 ori pe zi să bage un ac în venele mele, să mai ia o doză inutilă de sânge pentru a mai face încă un test neconcludent. Ştiţi cum este, când acest cineva, fără faţa, corp sau formă, începe să bage acel ac în picioarele tale, pentru că nu mai ai nici un cm disponibil în braţe? Vorbesc despre groaza de a schimba din nou spitalul pentru că la cel anterior nu îşi dau seama că ai suferit un accident cerebral, pentru că ai plâns prea mult? Vorbesc despre furia faţă de doctorii care nu au citit primul RMN corect. Despre furia faţă de birocraţie, despre faptul ca îţi pui toată încrederea, dar mai ales viaţa, în mâinile acestor oameni.

Când, în cele din urmă, trombozele venoase au fost descoperite în urma unui al doilea-lea RMN făcut la Colentina, la 10 zile interval, vederea mea era aproape total pierdută. Auzul devenise disfuncţional şi începusem sa imi pierd mobilitatea. Totuşi, au început să-mi administreze tratamentul standard. Timp de 4 zile am dat rezultate bune. Distingeam culori, obiecte şi feţe, inclusiv faţa mamei mele.

Până într-o zi, când, din senin, au venit câţiva infirmieri care m-au ridicat din nou pe sus. Nu am înţeles de ce. Nu puteam să concep de ce sunt din nou mutată, deşi răspundeam la tratament. De la Colentina, în salvare, până la Institutul de Neurochirurgie Vasculară, în câteva minute, corpul meu a cedat şi atunci am suferit tromboze cerebrale multiple (din cauză că sângele se coagula foarte mult). Doctorii l-au numit accident cerebral ischemic, dar mai are importanţă? Nici până acum nu şi-au dat seama ce a fost cu mine. În orice caz, au urmat 4 zile la terapie intensivă, la Institut, unde doctorii le-au spus părinților mei că nu mi se dau șanse de supraviețuire.

Familia m-a mutat mai aproape de casă, la Spitalul din Brăila. Fără nici o diferența. Teroare. Furie. Scârbă. Panică. Era tot ce simțeam. Am fost în stare catatonică și în cele din urmă am pierdut și auzul. În continuare, doctorii dădeau din umeri nedumeriți. Insistau, în continuare, că sufăr de vreo boala rară de sânge. Unele dintre cadrele medicale au luat cu nerușinare bani de la părinții mei în timp ce le spuneau că nu apuc a doua zi dimineața.

Pentru că nimic din toată târășenia asta nu se îmbunătățea, pe 17 decembrie 2013, părinții mei m-au scos din spital să îmi pot trăi liniștită ultimele zile în patul de acasă. Conform doctorilor, am plecat acasă cu creierul umflat ca un balon, cu tromboze venoase profunde și cu sângele închegat. Totuși, când m-am așezat pe patul de acasă, și l-am simțit pe Pufi, cățelul familiei, cum îmi sare în brațe și începe să îmi lingă brațele pline de vânătăi, am știut că sunt salvată. Și, din ziua aceea, am început procesul de vindecare.

Așa că, scuzați-mi vorba, doctorii să i-o spună lui mutu’ că nu poți face accident cerebral și orbi de la depresie și plâns prea mult.

Conform doctorilor, accidentul meu cerebral ischemic are cauze necunoscute. Dar, oricât  de neverosimil ar părea, știu perfect ce mi s-a întâmplat. Și încerc, pe cât posibil, să nu o fac pe deșteapta. În nici un caz nu sunt mai deșteaptă decât doctorii. Dacă vreți să vă spun sincer, tot ce ar fi trebuit ei să facă era să-mi dea o pastilă de anticoagulant pe zi și să mă trimită să vorbesc cu un psiholog. E psihologie pură. Ieri eram un om normal, iar azi sunt oarbă, surdă, legată de pat prin intravenoase, cu sondă și în pampers. Dacă am mai avut vreo putere să mă observ din exterior, nu aș fi fost prea departe de sentimentul că eram umilită și scârbită de condiția umană.

Cine era Cătălina și ce a ajuns ea să fie! Din păcate, doctorii nu iau în calcul și gândurile de acest gen. Ei tratează doar carcasa, dar omul este mai mult decât un corp. Omul este mai degrabă un fel de calculator: corpul este echipamentul hard, mintea este software-ul. Corpul va răspunde la comenzile dictate de soft. Iar dacă mintea decide că azi nu are chef să se ridice din pat, apoi crezi că echipamentul hard se va ridica? Mă îndoiesc.

Lecția pe care am învățat-o eu: trebuie să îmi repar mintea, emoțiile și spiritul pentru ca și carcasa să fie funcțională.

Până în ianuarie anul acesta, am fost aproape o atee convinsă. Uneori îmi spuneam că bănuiesc că Dumnezeu ar exista, dar sunt certată cu el. Nu mai sunt certată. Și nici nu cred că există. Știu că există. În circumstanțele mele, unii oameni iau drumul bisericii, alții o iau pe arătură. Eu nu am făcut-o pe nici una, dar m-am îndreptat spre spiritualitate. Nici nu am avut cum altfel, când, așa cum am mai zis, am pierdut noțiunea corpului fizic, a timpului, a spațiului și a altor lucruri de ordin material. Nu mi-a rămas decât să mă întorc spre interior. Și, Doamne, trăsnăile pe care le-am descoperit acolo!

Subliniez că nu cred în dogma sau în religia propriu-zisă. Nu am devenit adepta niciuneia dintre ideologiile religioase de pe pământ. Știu doar că fiecare dintre ele are un sâmbure de adevăr și că această scânteie micuță se găsește adormită în fiecare dintre noi. Iar reiki m-a ajutat să o trezesc. Stați, totuși, fără grijă. Nu mă veți găsi făcând propaganda religioasă la tv. Nici nu mă veți întâlni închinundu-mă copacilor pe stradă. Ocazional, totuși, mă veți vedea în parc stând cu fundul pe iarbă pentru că e o metodă al naibii de bună pentru ca unele energii aiurite să fie eliminate.

De câteva zile încoace încerc să-mi răspund la o întrebare pe care sora mea a găsit-o într-o carte, un citat de Dostoievski. Sună cam așa „Știi cine ești?”.

„Cum să nu știu cine sunt”, îți vei răspunde. Ia încearcă să răspunzi!

Facebook Comments Box