Regula de aur – echilibru între fermitate și căldură

E dimineața devreme într-o sâmbătă din iunie. Azi, copilul meu cel mic împlinește 5 ani. Mă tot uit la el și nu îmi vine să cred. Cum trec mereu clipele astea… Cum puiul meu mic, copilul veselie cum ii spuneam zilele trecute, a adus un nou echilibru în casa noastră.

Dacă Matei este copilul emoție, mereu atent, mereu empatic, de o grămadă de ori mă dă pe spate cu maturitatea și curajul lui, era timpul să vedem viața de părinți și cu alți ochi, nu?

Uitându-mă la Petru, nu m-am gândit multă vreme la îmbinarea asta perfectă de echilibru între fermitate și căldură. Dar acum, după 5 minunați ani de conviețuire în formula asta, cred că aceasta este cea mai importantă lecție pe care am primit-o de la copiii mei.

Pentru mine, a fi părinte nu este nici GREU, nici UȘOR. E un mix de trăiri, de bucurii și mici lupte, de lecții și de clipe WOW. Poate greșesc, dar echilibru poate fi cheia spre un parenting accesibil, suportabil, trăibil conștient.

Regula de aur nu există! Rețeta perfectă pentru a crește un copil, nici atât. Dar cred că există curajul de a-ți asuma învățare continuă, iubirea de oameni, așa cum sunt ei și cum se lasă iubiți. Relațiile dintre părinți și copii care se bazează pe echilibru înseamnă, din punctul meu de vedere, o cale ca fiecare obține ceea ce își dorește, ceea ce are nevoie. Fără a-l leza pe celălalt.

Echilibru înseamnă când, în primele X luni de viață ale copilului, ești acolo non-stop, cu pauze mici cât să îți tragi sufletul doar. Echilibru e când nu te încrâncenezi să fie totul ca în planul tău ideal, ca în filmele cu bebeluși roz, bucălați care dorm în coșuleț, în timp ce mama construiește imperii financiare, zâmbind și ea, mereu la patru ace.

Echilibru NU E e când refuzi să ieși cu copilul în parc pentru că îți consumi toată energia urmărind liste interminabile de ingrediente pe care copilul le poate mânca. Când cântărești, obsesiv, ml și grame și compari, tremurând, cu tabele și grafice.

Admit că a crește copii nu e pentru oricine. Nu că ar fi vreo știință ocultă, imposibil de descifrat. Dar cred, sincer, că  etapa în care pot genera acest echilibru în viață, suficient de credibil încât să nu doară renunțările și noua ordine a lucrurilor, vine mai târziu pentru unii oameni decât pentru alții. Sau poate niciodată. Și e absolut în regulă. Pentru ei, există alte surse de bucurie, de împlinire, alte metode prin care își asigură eternitatea de o clipă. Dacă pentru ei e destul, atunci înseamnă că nu sunt făcuți pentru asta.

Pe de altă parte, tind să cred că, de multe ori, echilibrul de care vorbeam te găsește  (el) pe tine după lupte care te sfâșie. Și poate că e musai să fie așa, pentru unii oameni. Mă refer la cei care nu se bucură de nimic din ceea ce nu au muncit, ce nu au asudat construind. E calea cea grea, nu mereu cea mai dreaptă sau rapidă, dar e calea lor. Și, cu alte cuvinte, o cale potrivită. A lor. Care îi ajută să crească.

Echilibru este și când, după multă vreme, îți dai seama că ți-e dor să stai de vorbă cu prieteni dragi. Fără să aduceți vorba despre realitățile vieții tale imediate – colici, babywearing, producători de hăinuțe bune, oferte de nerefuzat și altele 🙂 Când îți permiți, asumat (și infinit de greu, primele dăți), să ieși undeva, fără copil. Și să te bucuri de clipe.

Nu e “sacrificiu de sine” să i te dai copilului bucățele, ca el, copilul, să facă din tine un om mai bun. Mai în echilibru. Nu e sacrificiu, dacă este o perioada finită, asumată. Pentru că știi clar de ce faci asta. Nu plutești în derivă spre niște zări despre care alții, îți spun (iar tu, culmea, îi crezi!) că sunt mai însorite. Știi clar că fiecare pas al tău îl construiește pe omul de mâine. Om ce va fi copilul tău. Mâine va fi Om mare. Dar azi e un boț de carne care are nevoie de tine, în echilibru.

Admit și eu, ca atâția alții, că sunt și zile nebune. Când nu ai timp de nimic și toate parcă merg anapoda. Când copilul pare că face chestii dinadins și tu ai nervii la maxim. Dar tind să cred că fix atunci îi predai cele mai importante lecții. Ce vrei să învețe copilul tău despre frustrări? Că sunt baubau? Că toată lumea le are, le băgăm sub preș și mergem înainte? Că există feluri diferite de a le face față și că omul, spre deosebire de alte animale, poate alege să acționeze coerent, conștient, asumat? Sau că e în regulă să descătușăm aceste frustrări oricum, oriunde, doar să nu ne otrăvească noua zen-ul interior?

Pentru fiecare, a fi în echilibru înseamnă altceva. Dacă pentru mine, a citi o carte (nu de parenting! viața lor a cam apus, cel puțin deocamdată) este echilibru, poate alți părinți sunt în echilibru când fac sport sau când merg la cafea/ceai cu un om drag.

Ce vreau eu să spun este că, în final, la sfârșitul zilei, rețetă magică nu există. Pentru nimic. De cele mai multe ori, e exercițiu constant, e reașezare a lucrurilor și adaptare din mers. E muncă și efort și răbdare. E viață.

Voi, cei care ați ajuns până aici, când simțiți că sunteți în echilibru? Când și unde vă e senin în suflet și care sunt pietrele de care vă sprijiniți când vine furtuna?

Petrul meu drag, azi, de ziua ta, Mami a scris despre echilibru. Pentru că și asta m-ai învățat, în cei 5 ani. Încă din burtică, ai fost un bulgăre de energie și lumină. Încă de la concepție, ai fost și ești un piticuț special.

Echilibru este când spui că nu mai poți, vrei o pauză și îți iei pauza asta, apoi revii cu forțe proaspete și energie sporită. Echilibru este când îți ajustezi așteptările și nu te mai dai peste cap să bifezi liste, să te încadrezi în tipar și privești cu inima, detașat.

Echilibru e când poți, după câteva ore de somn, să zâmbești. Când te bucuri de clipa de acum, când privești cerul și sștii, cu certitudine, că fiecare lecție e importantă.

Doar echilibru. Și viață. La mulți ani, copilul meu!

Facebook Comments
Facebooktwitterredditlinkedin

Autor: irinamariamitrofan

M-am nascut la Piatra Neamt. O vreme, copilaria mi-a fost leganata de Dunarea argintie, apoi, Pietricica m-a cheamat la ea. Am iubit, visat si scris, la Iasi, printre romantism si tei. Apoi, Cozla m-a chemat acasa. Ce-mi rezerva viitorul? Vom trai si vom vedea! Am inceput sa scriu de mult, dar blogul a venit ca un cadou inedit pentru cineva drag. Am devenit sotie si mama. Am redevenit blogger si imi place sa scriu despre ceea ce intalnesc si imi place sau ma doare. Sunt curioasa pana unde voi putea duce aceasta pasiune si ma bucura cuvintele celor care isi fac timp sa ma citeasca, aici sau in viata de zi cu zi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.