Copiii tăi au limite? Dar tu?

Educația prea severă vs educația prea relaxată

Eu și generația din care fac parte am fost educați după metoda “veche”. Mulți dintre părinții noștri aveau un stil sever de educație. Copilul nu are dreptul la o opinie, trebuie să se supună voinței și “indicațiilor” părinților, cu limite stricte și neflexibile. Câtă vreme stai sub acoperișul meu… știți modelul!:(

Atenția tuturor era orientată spre comportament. Să nu greșești, să nu ne FACI de RUȘINE, să nu VORBEASCĂ lumea, să nu ieși în evidență. Nu neg că unele dintre ele erau rezonabile, dar cred că nu ni se spunea de unde vin aceste limite.

Văd încă, la adulții din jur, cât de greu le este să își contrazică părinții. Cât de greu le este să spună NU, să gândească altfel și să reacționeze în consecință.

Astăzi, multe familii aleg o abordare diametral opusă, punând în centrul atenției trăirile emoționale ale copilului, dându-le acestora o importanță totală. Tendința aceasta, deși bazată pe intenții  foarte bune, are alte efecte.

Gândim “nu vreau ca copilul meu să treacă prin ce am trecut eu” sau “îmi voi proteja copilul cu orice preț de suferințele emoționale pe care eu le-am avut în copilărie”. De aici, începem să acționăm. Proiectăm asupra copilului temerile noastre, le punem în cârcă lupta noastră. O fi corect, mă întreb? Avem tendința de a înlocui limitele rigide cu o educație lipsită de limite.

Știu și cred că venirea pe lume a puiului de om și toate etapele din dezvoltarea sa, prin care trecem împreună, părinte și copil, ne cresc pe amândoi. Dacă avem noroc și deschidere, pot crește și familia ca atare. Dar, oare e corect să ne vindecăm astfel? Prin ștergerea unei părți din copilul nostru – cu nevoi, dorințe și vise diferite – pentru a ne permite nouă rescrierea trecutului nostru.

Este esențial să oferim puiului de om ascultarea și validarea sentimentelor, dar, totodată, suntem responsabili să menținem  un mediu stabil și sigur unde copilul să își exerseze abilități precum răbdarea, conștiența de sine și a celorlalți, reziliența. Și limite sănătoase.

Unde e echilibrul?

Postarea asta a pornit pentru că sunt și eu acum în altă etapă. Aceea în care copiii se mai ceartă, discuțiile mai degerează. Să vă spun cum intră în coliziune direct ceea ce spun eu și ceea ce spune bunica? 🙂 Nu vă mai spun!

De asemenea, mai exista și minciunile copiilor. Parte din procesul normal, natural de creștere. Unele studii spun că comportamentul de a minți al copiilor apare în special la copiii cu un IQ mare, la cei extrovertiți și la cei crescuți în mediu autoritar. Pe temen lung, nu ne ajută să luăm personal minciunile copilului, nici să ne vărsăm frustrările oricând, oricum.  Motivele pentru care copiii mint sunt diverse, dar ele există.

Cum  intervin adulții?

Uneori,facem confuzia între control și fermitate. Între control fără limite și limite sănătoase. Sunt situații în care părintele, din teama de a nu fi prea sever, evită setarea unor limite sanatoase, de bun simț pentru propriul copil.

Se spune că severitatea ține de așteptări înalte, de perfecționism și frica de eșec, dar poate fi dublată și de  tendința de a controla comportamentul celuilalt. Tendința de control vine din nesiguranță  și în lupta de a  exercita acest control, se dispută limitele puterii.

Copiii nu pot înțelege încă jocul puterii, dar pot, intuitiv, să testeze limitele în relație cu părinții. Din nefericire, câtă vreme adultul se poziționeaza într-un astfel de joc, va pierde de cele mai multe ori. Atâta vreme cât cineva își dorește să “câștige” lupta, chiar și la nivel subconstient, va genera în celălalt frustrare, enervare, “las’ că-ți arăt eu cine câștiga” și altele de genul acesta. Pe de altă parte, fermitatea vine din responsabilitatea părintelui pentru binele copilului.

Părintele responsabil știe că este capabil să facă alegeri potrivite pentru copilul tocmai pentru a-l proteja și a-l ține în siguranță.

Fermitatea se manifestă cu calm, cu blândețe și cu iubire, fără să fie retrasă susținerea emoțională. Ea nu lasă loc de negociere pntru că nu este un joc de putere.

Fermitatea permite exprimarea emoțiilor copilului, fie ele și de nemulțumire, fără a permite negocierea pe regula stabilită. Cu alte cuvinte, mesajul transmis este : “Eu, părinte, sunt responsabil pentru siguranta ta. Eu sunt adult, deci am capacitatea să văd și să hotărâsc ce e bine pentru tine, chiar dacă acum, ți se pare nedrept/nu îți place hotărârea mea. E perfect în regulă să fii nemulțumit, supărat, nervos și sunt alături de tine. Te iubesc infinit, dar am luat această hotărâre și te rog să o respecți. În caz contrar, acestea for fi consecințele …”

Deci, cum e cu limitele sănătoase?

Limitele sănătoase stabilite de către părinte (care nu sunt negociate de copii) și care sunt monitorizate de acesta, reduc anxietatea. Regulile care au legătura cu rutina (de exemplu cele legate de ora de mers la culcare, timpul petrecut în fața ecranelor, etc.) creează predictibilitate. Puiul de om știe la ce să se aștepte. Se reduce astfel  incertitudinea, motorul anxietății.

Concret, este mai important să rămâi în siguranță, copil fiind, decât să te simți bine emoțional. Da, e acceptabil să nu primești de fiecare dată cu zâmbetul pe buze limita, dar siguranța este prioritară.

În caz contrar, dacă aceste reguli se negociază, este pus în pericol chiar sentimentul de siguranță. Creierul copilului nu este dezvoltat în totalitate. Un copil nu este un mini-adult. Din punct de vedere al dezvoltarii neuro-psihice, copilul nu are capacitatea de autocontrol a unui adult. Pe termen lung, se formează sentimente de nesiguranță, sentimente copleșitoare, stări anxioase.

Toți copiii  își exersează abilitățile de gândire creativă și vin cu argumente din ce în ce mai sofisticate în negociere. Unii copii sunt mult mai predispuși stări de anxietate. Un copil supradotat sau doar foarte empatic percepe că este diferit de cei de vârsta lui și vede că uneori îi pune în încurcătura chiar și pe părinți cu argumentele pe care le aduce în discuție. Dar, nu uitați că nevoile emoționale ale copilului sunt pe măsura inteligenței de care dă dovada.

Cu cât copilul manifestă mai mult din inteligența cognitivă, cu atât are mai mare nevoie de susținere emoțională, de siguranță și de stabilitate, pentru a găsi echilibrul interior și a avea încredere în sine.

Teoria lui Jean Piaget, referitoare la stadiile de dezvoltare ale copilului, scoate în evidență faptul că un copil până la 7 ani inca are o “gândire magică”. Realitatea și lumea fantastică coexistă. Prin urmare, libertatea de alegere a copilului preșcolar ar fi bine să se limiteze. Oferiți-le alegeri simple – ceai sau lapte la micul dejun, de exemplu.

Copilul de la 7 la 12 ani intră în etapa “operațiilor concrete”, adică gândirea lui se ancoreaza foarte bine în ce e vizibil, concret, îi plac regulile și caută stabilitatea și siguranța, va trasa, la rândul său, reguli pentru partenerii de joacă.

Însă acum,  totul e văzut cu valoare absolută, în alb și negru, fără nuanțe de gri. Mintea lor încă nu poate cuprinde scenarii în care un lucru este și bun și rău în același timp.

După 12 ani în sus, copilul dezvoltă gândirea abstractă și capată o altfel de înțelegere a lumii. El simte nevoia să experimenteze cât mai mult, tocmai pentru a-și regla și internaliza felul în care  se raportează la lume. Va dori mai multă autonomie, însă e important ca părintele să stabilească limite, deoarece copilul este condus de impulsivitate și oscilații emoționale ce au legătură cu schimbările hormonale prin care trece.

Este bine să oferim autonomie gradual, odată cu înaintarea în vârstă a copilului, cu numărul și complexitatea îndatoririlor și a responsabilităților pe care le capătă.

În lipsa acestei legături directe între libertate și consecința propriilor acțiuni de la o vârstă cât mai fragedă, este posibil să creștem adulți nesiguri, naivi, neancorați în realitatea și provocările vieții. Sau, și mai grav poate, adevărați narcisiști.

O personalitate narcisistă nu acceptă limitele sănătoase 

Este firesc pentru copilul mic să aibă o atitudine în care crede că el este centrul universului. Setând limite sănătoase evităm să transformăm copilul într-un mic narcisist. Atunci, va considera că totul i se cuvine, oricând, oricum și că restul oamenilor (mama, tata, bunica, doamna învățătoare, prietena, etc.) sunt responsabili pentru satisfacerea nevoilor și dorințelor sale.

La vârstele mici, copilului i se va spune “nu ai voie să…” cu funcția de reglare a comportamentului, dar și de limitare a propriei puteri. Astfel, va înțelege că “nu orice e posibil”, ceea ce îl va ajuta să realizeze inclusiv faptul că uneori,  el însuși nu va reuși să facă ceva ce și-a propus, din n motive.

Micile dezamăgiri din copilăria primară îl confruntă pe copil cu realitatea și ajută la dezvoltarea empatiei.

Când va conștientiza, cu ajutorul limitelor setate de părinte, că nu orice e permis pentru că poate deranja pe altcineva, va putea exersa empatia.

Dacă părintele nu transmite un mesaj coerent despre importanța respectării limitelor și libertăților proprii și a semenilor, precum și a empatiei, e posibil să creștem adulți care cred/simt că “pot obține orice manipulându-i pe ceilalți” și nu va fi capabil să lege relații sincere, profunde și sănătoase. Concret, este o rețetă sigură pentru succes profesional, dar eșec în viața personală.

Nesiguranța ca un bulgăre de zăpadă 

Studiile în domeniul neuroștiinței  arată că neuronii oglindă se activeaza în egală măsura când acționăm, avem un comportament, dar și când observăm comportamentul altcuiva care realizează o acțiune, un comportament. Un părinte ezitant, șovăitor, ușor de înduplecat va învăța pe copil, chiar fără voie, să fie șovăitor, ezitant, ușor de convins/manipulat de alte persoane.

Alergând zilnic, printre stres, oboseală și sarcini de zi cu zi, e greu pentru un părinte să poată gestiona eficient, cu calm și empatie protestele copilului. E important însă să transmitem mesajul corect puiului de om.

De cele mai multe ori, învățăm mai degrabă prin ceea ce fac ceilalți decât prin ceea ce predică ei.

Focus pe comportament vs. pe relație

Deseori, comportamentul nostru este o poartă către lumea exterioară. Un comportament nepotrivit, exagerat într-o anume direcție poate fi un semnal, un strigăt de ajutor pentru atenție sau chair o afecțiune. Poate copilului îi este rușine să pună în cuvinte nevoia sa, poate se simte vinovat sau nici măcar nu își dă seama de nevoia neîmplinită.

Mai mult, se spune chiar că, în lipsa unei relații securizante cu adultul, copilul va căuta relații de atașament cu cei de vârsta lui, poate evada în lumea viselor, închipuirilor sau se poate pierde în presudorelația cu ecranele luminoase.

O soluție poate fi timpul special, cu fiecare copil în parte, cât de des se poate sau suspectați o nevoie acută. Câteva minute în fiecare zi de conectare adevărată, joc împreună sau o activitate aleasă de copil pot face minuni, pentru relația dintre tine și copilul tău. În plus, limitele vor fi acceptate mai ușor.

Pentru a putea să se deschidă, cu încredere și entuziasm, este important pentru copil să se simtă acceptat, văzut, validat în relațiile semnificative din viața lui, prima și cea mai importanta fiind cea cu familia.

În loc de concluzie, recunosc și eu că meseria de  părinte este un rol ce se învață din mers. Nu există o o rețetă general valabilă, nu există părinte perfect și nici copil perfect. E necesar să fim îngăduitori cu noi, să ne permitem adaptarea pe parcurs și să nu ne creem așteptări false. În fiecare zi creștem și devenim mai pregătiți pentru această fișă a postului.

 

De ce aleg ALT FEL…

Post edit: Această postare a fost scrisă și publicată pe blog în toamna lui 2014. August 2018 a adus câteva modificări și am simțit nevoia să apară și aici.

În perioada aceasta, toată lumea ( care se respectă?) scrie despre subiectul arzător al zilelor: cum aleg la prezidențiale 2014. Eu nu o să scriu despre asta, nu acum și nu aici. Vreau să scriu despre altfel de alegeri, ale mele personale, ale familiei mele și ale copiilor mei. Nu vreau să mă justific în fața nimănui, dar simt nevoia să clarific, odată pentru totdeauna, aceste subiecte. Apoi, când voi mai fi întrebată de ce… Va fi simplu, fac o trimitere la blog și bună ziua!

De ce….ALEG/AM ALES

Aleg -Administrație publică – pentru că iubesc oamenii, îmi place să lucrez cu ei(da, am HABAR despre ce vorbesc!!!) și cred că asta îmi este menirea. Mai greșesc, mai obosesc, mă mai simt copleșită de asumarea acestei meniri, dar îmi place în continuare meseria mea și nu e o corvoadă să o practic.

Aleg – NU CARNE – Pentru că am realizat că nu e necesar să fiu ucigaș pentru a mă hrăni, sunt multe alte variante prin care îmi pot obține proteinele necesare dezvoltării. Nu vreau să port în corpul meu ( sau al copiilor mei) toată ura pe care trebuie să o simtă găina, porcul sau vaca văzând cum se apropie momentul tăierii. Da, am trecut prin două sarcini fără a mânca nici un fel de carne ( excepție sunt fructele de mare și peștele, dar asta e altă discuție), am doi copii frumoși, sănătoși,  veseli. Copiii mei vor afla, în timp, DE CE am ales astfel și vor putea decide pentru ei, la momentul în care vor fi pregătiți.

Aleg – ALĂPTARE LA CERERE ȘI PRELUNGITĂ – Pe lângă recomandarea Organizației Mondiale a Sănătății ( de a alăpta exclusiv 6 luni și apoi, împreună cu o alimentație diversificată, până la 2 ani și peste), cred din tot sufletul meu în beneficiile unei astfel de decizii pentru mamă și copil. Nu arunc pietre în mamele care aleg să își hrănească puii altfel, dar consider că nu au fost suficient de informate sau că nu au avut susținerea potrivită, la momentul potrivit. Mă bucură curentul care se manifestă și în țara noastră care atrage atenția asupra importanței laptelui matern. Există grupuri de susținere, există consultanți în alăptare și e important să răspândim informația corectă și completă pentru gravide și mame. Ce alege fiecare, este ceea ce va culege mai târziu.

Aleg – PURTAREA ERGONOMICĂ – Mi/ni se potrivește, e ușor, e cald și bine, e aproape, e ferit de zgomote și pericole. Mi-am purtat copilul cel mare până când a renunțat el și a vrut să alerge liber. Cel mic are același parcurs, cu singura observație că l-am purtat mai repede și în mai multe sisteme de purtare. Wrap-ul elastic și apoi Manduca ne-au salvat de multe ori: la cumpărături, la mare, la plimbare sau la iarbă verde. Acum am două mâini libere ca să țin de mâna celălalt copil, să întind rufe sau să cumpăr o pâine. Mi-e drag să îmi știu puii la piept și mă bucur acum de ei, cât încă mi se permite. Prin mâinile mele au trecut alți copii și părinți lor pe care i-am ajutat, zâmbind, să aleagă și să regleze un sistem de purtare sau altul. Am făcut asta VOLUNTAR, fără a lua pentru mine decât bucuria că am mai văzut un pui de om la pieptul părintelui. Unii au apreciat timpul și disponibilitatea mea, alții nu.

Aleg – SCUTECE TEXTILE – Am cumpărat câteva ( cam multe, spunea soțul meu) însărcinată fiind cu M. O parte din stoc s-a înnoit acum, la al doilea copil. Deși folosim uneori și scutece de unică folosință ( sau plasticoase, cum le denumeam într-un alt post), sunt convinsă că sunt mai bune cele textile. Din punct de vedere al mediului, al naturalului, al finanțelor, etc.

Aleg – ATTACHEMENT PARENTING – Cred că pruncii de acum sunt altfel decât am fost noi, ca și copii. Prin urmare, e nevoie de un altfel de parentaj. Mai sensibil, mai apropiat, mai empatic. Mai liber, mai deschis. Nu înseamnă că îmi condamn părinții/socrii pentru cum ne-au crescut!!! Au făcut ce au putut, cu resursele existente la momentul respectiv. Dar susțin sus și tare, în fața oricui ( prietenii știu de ce:P) că acum e rândul nostru, ca părinți, să facem propriile alegeri. Să punem în practică ceea ce simțim că se potrivește copiilor pe care i-am adus pe lume. Nu cred că cer mult dacă subliniez importanța aplicării regulilor MELE în ceea ce privește creșterea și educarea copiilor MEI.

Aleg – JOCURI ȘI JUCĂRII EDUCATIVE – Da, costă, de cele mai multe ori, mulți bani. Dar este ceea ce aleg să cumpăr cu banii pe care îi câștig cinstit. Mă bucur de strălucirea jucăușă a ochilor la primirea unui astfel de dar și consider că merită. Întotdeauna.

Aleg – COMUNICARE – Sunt un om care vorbește mult. Sunt energică și cred în sinceritate, dincolo de orice. Asta înseamnă că voi alege întotdeauna să discut, să dezbat și să verbalizez ceea ce îmi face plăcere, ceea ce mă doare sau lucrurile care mă deranjează, la ceilalți. Nu cred că este egal cu a avea sămânță de scandal! Nu îmi place să ascund problemele sub preș și prefer să tac/mă retrag o perioadă pentru a găsi o soluție sau pentru a-mi îngriji rănile. Nu îmi fac prietenii din interes și prefer să mă îndepărtez dacă un om/loc/o situație nu mai “corespunde”, din punctul meu de vedere. E simplu și îmi asum această alegere.

Aleg – SPERANȚĂ ȘI ÎNCREDERE – Dacă un om a reușit să îmi intre în suflet, o să stea acolo o vreme. O să mă intereseze binele lui, uneori chiar dacă asta va însemna să îl agasez cu atenție. O să cred până în pânzele albe în el sau ea. O să sun, scriu sau vorbesc mult după ce voi fi realizat că poate, sunt singură, în acea prietenie. O să iert și o să merg mai departe.

Aleg – România – Nu mă văd locuind în altă parte. Aparțin cumva, intrinsec, acestor locuri și, da, sunt încă destule momente când mă consider norocoasă că m-am născut româncă.

Ar mai fi multe de spus, dar timpul nu mai are răbdare, cum spunea o carte dragă inimii mele.

Toate aceste alegeri mă definesc, sunt parte din mine și mi le asum. Nu sunt perfectă, departe de mine să intuiesc măcar asta. Sunt doar un om care alege alt fel. Nu am să pornesc o altă polemică despre vot și care candidat e mai bun. Fiecare dintre noi, cei care mergem la vot, ar trebui să judecăm lucrurile privind în oglindă. De ce în oglindă? Pentru că, dacă ținem ochii larg deschiși, în oglindă putem auzi glasul care ne spune ce anume vrem. Pentru noi și pentru cei dragi nouă.

Later edit – În august 2018, țara asta, pe care o iubesc și pe care o aleg pentru mine și copiii mei se desface în bucăți. Unii se fac doar că plouă. Unii se tem pentru siguranța lor, pentru pâinea pe care o vor pune mâine pe masă. Unii zâmbesc și fac frumos, la TV.

M-am gândit mult dacă să spun sau nu. Dacă să tac sau nu. Este, ca de obicei, o chestiune de alegeri. Pe care le faci sau pe care le accepți. Pe care le iei tu, cu puterea ta (multă, puțină, dar A TA).

Eu nu am fost acolo, în piață. Eram cu copiii la mare. Am aflat apoi, cu teamă și gust amar în gură. Poate nu vom afla niciodată adevărul adevărat, ca despre multe alte lucruri. Dar cred că merit(ăm) niște explicații. Cei care au fost acolo și nu au înțeles DE CE și mai ales DE CE AȘA, merită să poată privi mândri, cu fruntea sus. Încerc să fac un rezumat, să le explic într-o poveste, copiilor mei care e treaba.

Din ceea ce au scris oameni pe care îi stimez pentru ceea ce sunt și fac, vă invit să vă faceți VOI o idee…

Piața Victoriei în seara de 10 august, evenimentele prin ochii mei

Cum ne pregătim copiii pentru țara pe care le-o lăsăm?

Scrisoare către copil: Oare ne vei ierta pentru că nu am plecat din țară?

Partidul Trei Ponei pentru că dorim să ne creștem nepoții în casa părintească

Cine ne mai salvează acum?

Nu e nevoie să citiți fiecare postare pe tema asta. La fel cum nu e nevoie să reacționați cu un LIKE sau SHARE la comentariile celor pe care îi cunoașteți sau nu , dar simțiți că vă place vorba/gândul/fotografia lor. Musai ar fi însă doar să vă puneți VOI întrebări. În sufletul vostru. Pe întuneric sau lângă partener, într-o discuție. Poate că doar primul pas e cel mai greu. Și odată ce l-ai făcut, devine mai ușor. Poate…

World Breastfeeding Week 2018. Alăptarea la ceas aniversar

În perioada 1-7 august 2018 întreaga lume sărbătoreşte World Breastfeeding Week sau Săptămâna Internaţională a Alaptării.

DE CE UN ASTFEL DE EVENIMENT/MOMENT ANIVERSAR?

Există varianta lungă de a răspunde acestei întrebări 🙂 şi varianta mai scurtă.

Câteva articole frumoase pe această temă găsiţi aici:

Am vrut, în acest an, să nu  treacă neobservată această săptămână specială. De-a lungul timpului, am tot scris despre noi şi povestea noastră de dragoste cu laptele matern în rol principal.

Petru are (deja!) patru ani şi simt, cumva, că ne apropiem cu paşi repezi de finalul poveştii. 🙂 În majoritatea zilelor, ne întâlnim doar câteva clipe la somnul de noapte. Ştiu că pentru el, acum, sânul este mai mult o reconectare cu mine şi ştiu că este important să îi permit acest lucru încă. Am încredere în el ş iîn relaţia noastră şi nu, nu mă tem că va pleca la facultate cu mama după el. Aşa cum nu cred că Matei va deveni strigoi pentru că l-am întors la sân după o vreme 😛

Revenind la Petru, sunt şi zile în care nu cere deloc. Zile în care mă întreb daca e gata, daca experienţa noastră a ajuns la final. Nu mai am aşteptări, de nici un fel. Mă bucur de călătorie şi atât.

De fapt, anul acesta, mai mult ca în alţi ani, m-am bucurat  să recitesc tot ce am scris, pe această temă:

  • A început cu Matei, bunul şi blândul meu, care m-a făcut mamă. Care m-a crescut să iubesc necondiţionat şi care m-a învăţat să cred mereu.
  • Am sărbătorit 🙂 Prima World Breastfeeding Week în acţiune pentru noi, în 2012.
  • Despre alegeri de viaţă – https://blogulirinei.ro/de-ce-aleg-alt-fel/ Nu sunt foarte sigură dacă să râd sau nu, dar aşa simţeam atunci şi, din fericire, o parte dintre aceste lucruri sunt încă valabile.
  • Să nu uităm de hidratare, în parc sau la plimbare !
  • Nu a fost mereu o experienţă uşoară şi rândurile mai puţin zen stau mărturie pentru aceste adevăruri. Mi-am dorit, uneori, pauză de la tot şi toate. Sunt sigură acum că este ceva normal şi nu mă mai simt deloc vinovată.
  • Am avut şi gânduri paşnice legate de înţărcare. Blândă. Armonioasă. Plină de iubire. Aici număram anii :P, acum nu mai număr deloc.

Anul acesta tema pentru World Breastfeeding Week este  “Alăptarea : fundament al vieţii” — o recunoaştere a importanţei unui start sănătos.

Nu am să scriu despre beneficii, cât/cum/unde şi de ce. Link-urile oferite azi cu mare generozitate şi informaţiile care apar la o simplă căutare sunt la îndemână, spun eu. Există consilieri în alăptare şi există cursuri pentru burtici unde oameni special şcoliţi vorbesc despre asta în cunoştinţă de cauză.

Nu vreau să propag frustrare printre cele care nu au alăptat sau nu fac asta. Este corpul lor, opţiunea proprie şi nimeni nu ar trebui să le ruşineze pentru asta. Cumva, există în lumea mamelor câteva subiecte care aprind spiritele mai ceva ca un smoc de fân uscat.

Dar… anul acesta aş vrea să adun la un loc ideile voastre privind acest subiect. Ca proiect personal şi ca reminder … DE CE facem asta?

AICI vom pune mesaje pozitive legate de această experienţă de la cele care răspund provocarii 🙂 Am întrebat, pe profilul meu personal de FB care sunt acele cuvinte ce le vin în minte în legătura cu această săptămână a alăptarii, World Breastfeeding Week.

Am primit cuvinte de dragoste, sentimente şi trăiri ce  fac o poveste de dragoste duioasă, cum e cea dintre o mamă şi puiul ei, să crească. Am primit confirmări că nimic nu se compară cu clipele în care îţi hrănesti puiul cu picături albe din tine şi că sunt amintiri pe care le porţi mereu în suflet.

Am primit însă,  aşa cu mă aşteptam, (şi) cuvinte grele. Am primit semne că alăptarea nu este mereu doar floricele şi fluturaşi. Am primit semnale că uneori este o luptă a naibii de grea. Că alăptarea poate fi îngreunată de situaţii medicale diverse, pe care mamele nu ştiu/pot să le gestioneze. Am citit frânturi de poveşti în care, poate, informarea şi susţinerea celor din jur ar fi făcut diferenţa. La fel cum am citit, cu ochiii în lacrimi, poveşti în care nu s-a putut face nimic. Frustrările mamei şi durerea ei că nu a putut alăpta au făcut pui, au născut resentimente şi acum, se plimbă prin lume aşteptând doar un prilej să iasă la atac.

Nu am fost acolo. Nu îmi pot închipui cum e să cari o viaţă această povară. Nu îmi pot imagina cum m-aş simţi să existe, în fiecare an, o săptămână anume în care să simt că nu am fost o mamă perfectă pentru copilul meu, să mi se arunce în faţă fel de fel de epitete. Să fiu acuzată că nu am făcut mai mult ca să reuşesc şi că această experienţă (sau lipsa ei) vor marca întreaga viaţă a copilului meu.

Poate şi eu, prin vorbele sau faptele mele, am rănit uneori mamele aflate dincolo. În tabăra celor care nu au alăptat. Azi, îmi dau seama că nu e uşor de dus o astfel de situaţie. E greu de înţeles. E greu de acceptat. Dar e uman să faci tot ce poţi. Tot ce ştii.

De fapt, mesajul meu aş vrea să fie unul de unitate – indiferent că aţi alăptat sau nu, mai mult sau mai puţin, mai greu sau mai uşor – promovaţi alăptarea. Măcar în World Breastfeeding Week. E important să fim mai informate când ne pregătim să aducem puiii de om pe lume.

World Breastfeeding Day ar trebui sa fie acel prilej din an în care să sărbătorim alăptarea. Fie că sunteţi ciudatele care alăptează până la n ani (ca mine :P), fie că aţi ales altfel, la un moment dat în vieţile voastre, măcar timp de câteva zile, haideţi să facem pace!

Să îngropăm securea războiului rece în competiţia “cine e cea mai tare mamă” şi să predăm copiilor noştri lecţia solidarităţii.

Alăptarea este fundamentul vieţii. Este una dintre pietrele de temelie la construirea unor copii puternici şi echilibraţi. Dar nu e totul. Adaugă apoi iubirea şi susţinerea necondiţionată. Presară umor şi puterea de a-ţi recunoaşte greşelile, oboselile, renunţările, de ce nu, clipele de “egoism” în care simţi nevoia să fii doar tu cu tine. Cred, cu toată inimă, că fiecare mama este perfectă pentru puiul de om pe care îl aduce pe lume. Cred că fiecare copil îşi alege părinţii şi este suficient să fii “good enough”.

Aşa se vede de la mine, în acest an, World Breastfeeding Week. Dacă ai o poveste pe care vrei să o spui, în legătură cu alăptarea, mai veselă sau mai tristă, şi simţi că spunând-o, vei ajuta pe cele care nu au trecut încă pe acolo, m-aş bucura să te ajut să faci asta aici, în căsuţa mea. Foloseşte cu încredere rubrica de comentarii sau scrie-mi un mail. Haideţi să ducem povestea mai departe, să îi găsim sensul de creştere!

Aş fi vrut. Despre aşteptări şi căderi în gol

Aş fi vrut să mă iubeşti aşa cum nu m-a iubit nimeni, niciodată. Aşa cum nu ştiai că poţi iubi şi cum doar în ochiii mei ai devenit capabil.

Aş fi vrut să mă strângi aproape, apoi. Să stăm îmbrăţişaţi până când ţi-aş fi şoptit la ureche “Mi-e dor de tine…”. Aş fi vrut să îmi spui cât de mult îţi lipsesc, în clipele când nu sunt lângă tine. Aş fi vrut să spui, simplu, fără teamă, că viaţa ta s-a schimbat de când am apărut eu şi nimic nu pare să mai fie la fel, deşi o grămadă de lucruri nu s-au mutat cu un centimetru.

Aş fi vrut să avem mai mult timp. Ţi-aş fi spus cum era în copilăria mea, cum visez încă în culori şi cum fiecare text din inima mea are legătură cu tine, deşi nu vreau mereu să recunosc.

Aş fi vrut să îmi numeri aluniţele şi să întocmeşti o hartă. Doar pentru că poţi. Doar pentru că vrei. Pe hartă, să desenezi o poveste despre un El şi o Ea care s-au regăsit, după multe vieţi în care au trăit departe. Aş fi zâmbit şi ţi-aş fi spus că modul tău unic este motivul pentru care te iubesc adânc. Motivul pentru care îmi doresc să fiu mereu mai aproape de povestea ce merită spusă. Ţi-ai fi luat “mutra serioasă” şi ai fi spus că mai am o grămadă de învăţat, până atunci.

Nu te-am aşteptat niciodată cu flori. Ştii că nu îmi plac şi nu aş fi apreciat gestul , nici măcar pentru orgoliul tău. Dar, de fiecare dată, mă aşteptam să mai primesc o fărâmă din inima ta. Să mai deschid o uşă. Să mai descopăr un colţişor plin de praf şi pânze de păianjen. Nu pentru că îmi place musai să mă deghizez în gospodină cu cârpă de praf şi mop. Ci pentru că fiecare incursiune în întuneric se termina cu un sărut. Se termina în braţele tale calde, gata să mă apere de orice lighioană a pământului.

Ştii, eu chiar am crezut mereu că nimeni şi nimic nu te poate doborî. Nici măcar copilăriile mele. Nici măcar fricile mele. Nici măcar clipele când simţeam furtuna cum îmi cuprinde marginile inimii şi încercam să fug din calea ei, lovind în zidurile din inima ta.

Eu chiar am crezut că există aşa iubiri pe care nimeni şi nimic nu le poate învinge. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că tocmai eu aş putea să te înfricoşez atât de tare.

Poate a fost doar de la eclipsă. Poate conjuncţia nu a fost cea mai favorabilă sau poate că m-am înşelat.

De fiecare dată când plouă, simt gustul sărutului tău pe piele. Sau or fi doar lacrimi amare de-ale ochilor mei. Care te caută încă. Care te cer încă.

Şi azi. Şi ieri. Până când…Nu ştiu.

Pare că nu mai ştiu.

Mi-e clar totuşi cât de mult am aşteptat. Cât dor se adunase şi cât am putut duce. Amândoi. Pentru că nu vreau să cred, vreo clipă, că ai minţit. Că am cărat prin lume dorul ăsta greu. Că doar mintea mea te-a închipuit din carne, suflet şi fluturi.

Aş fi putut să mă cert cu întreaga lume pentru tine. Poate că încă mai fac asta. Pentru că eu, mai presus de orice, mai presus de mine chiar, am crezut în tine.

Aş fi putut să strig, să sparg şi să tac mai puţin. Dar nu am ştiut decât să îţi cer mut, să te opreşti. Nu am înţeles. Nici măcar acum nu înţeleg. De ce a fost mai uşor să pleci. Să nu reacţionezi în nici un fel.

Am încercat apoi să îţi spun. M-am lovit de un zid, iar şi iar, până m-am prăbuşit, în sânge, jos, pe asfalt. Atât de jos…n-am fost niciodată.

Aş fi vrut să îmi răspunzi. Să mă auzi. Să mă vezi, cu adevărat, aşa cum sunt. Dar ce păcat…asta nu se mai poate acum, nu-i aşa?

Încă mă întreb care e următorul pas. Unde să pun piciorul ca să nu mă tem că mă voi scufunda. Unde să regăsesc pacea şi liniştea pe care eu, în iubirea mea, le-am aşezat la picioarele tale, drept ofrandă.

E târziu şi aş mai vrea să-ţi scriu, să-ţi spun atât de multe. Dar mă tem că s-a rupt cerul şi ploile vor spăla scrisul meu din inimă. Şi-apoi, n-am nici o garanţie că vei citi rândurile mele. În iubire şi-n război, nu există garanţii, ai spune.

Vezi, e ciudat. Chiar şi-n liniştea inimii mele, pare că îţi aud mereu vocea. Pare că vorbeşti cu mine şi aproape pot să aud ce ai spune. Dar mă mint. Nu te cunosc deloc. Eşti atât de străin azi, încât mă doare să fiu atât de singură cu vocile din capul meu.

Şi poate… doar poate, a fost un vis. Mi-am închipuit că eşti aici, aievea. Sau mi-am închipuit că ai plecat de tot, pedepsindu-mă pentru că am vrut să înţeleg. Sau poate am rătăcit scenariul şi voi auzi curând STOP….

Aş fi vrut să ştii. Că am să te iubesc mereu. Până la capătul vieţii. Fără să aflu răspunsul, poate. Dar sperând mereu. Că, undeva, într-un colţ de lume, vei înţelege. Vei ierta şi vei striga numele meu. Chemându-mă înapoi.

Aş fi vrut…dar e târziu şi clipele aici, pe Pâmânt, mi-s numărate.

Educator prenatal Lamaze la raport :)

Continuăm seria interviurilor cu Roxana, educator prenatal Lamaze în formare (deocamdată). Pentru că experienţele venirii pe lume a unor copii minunaţi mi-au dat târcoale – Adelina mi-a amintit atât de suav despre aceste trăiri, mi-am adunat timpul şi am ascuţit peniţa să aştern aici o poveste 🙂

Continuă lectura „Educator prenatal Lamaze la raport :)”

Ajutor!Am pierdut copilul. Poveste cu final fericit

Ieri a fost o zi … cel puţin, ciudată, să zicem. Dimineaţa, când să ieşim din casă fiecare spre treaba lui, domnul soţ mă întreabă “Auzi, da’ tu ai văzut azi pisica?” Concluzia: am pierdut copilul. De această dată, e vorba despre copilul blănos, birmaneza Maya, cealaltă parte feminină a familiei noastre.

Nu o văzusem. Şi nici nu aveam cum. Nu mai era cu noi. Aşa a început ziua nebună de ieri. 🙁 Cum să pierzi un copil? Cum să dispară şi tu să nu ştii? Cum să treacă printre picioarele tale? Cum? Cum?

Copiii au plecat liniştiţi la grădiniţă, mai mult ca sigur că domnul soţ a condus nervos la şi de la grădiniţă. Eu am continuat căutarea. Am strigat, am răscolit dulapurile, pernele şi paturile pe unde se mai culcuşea, de obicei, domnişoara. Pisica nu era şi pace.

Încă nu îmi era clar ce anume se întâmplase. S-a mai ascuns şi altă dată. Prin dulap, printre hainele de iarnă. Prin vreo  cutie sau pungă mai întunecoasă. Maya mea alintată se ascundea de noi şi ieşea când dorea, căscând şi torcând. Ca şi când nu era nimic rău în lume. Ne privea cu ochiii ei mari şi blânzi, cerând o mângâiere care venea, cam rar, însă.

Asta este lucrul pentru care mă simt cel mai vinovată – pisica Maya este un membru cu drepturi depline al familiei, dar este cel mai puţin drăgălită. Îmi propun să schimb asta. Mi-am repetat asta ca mantră, toată ziua de ieri.

Să ne întoarcem însă la ziua de ieri, când am descoperit că am pierdut copilul. Sau că a fugit, dar hai să o luam cu începutul.

Cu o seară înainte, cuprinsă de un elan muncitoresc din cale afară de chinuitor, am decis să fac ordine în camera copiilor. Să triez jucăriile, să arunc tot ce nu “corespunde” din punct de vedere al calităţii, să fac grămăjoare cu  DE DONAT, DE VÂNDUT/SCHIMBAT şi DE ARUNCAT.

Şi dă-i şi luptă! Şi aşează şi şterge şi numără. Şi la un moment dat, cu toate ajutoarele (a se citi : mâini dibace şi rapide care “fură” tot ce ajunsese să fie aşezat la loc), realizez că e aproape noapte şi ar trebui să ne odihnim. O să mai caut o cale prin care să nu mai trag de mine în halul asta, încă nu am găsit o astfel de metodă prin care să dau gata măcar o cameră. 🙂

Scot repede afară, lângă uşa, o cutie de carton cu resturi de jucării şi altele. Spun repede pentru că … dacă momentul potrivit nu este fructificat, acele jucării nu vor mai ajunge niciodată la gunoi. Pentru că SUNT ALE MELE  şi AM NEVOIE DE ELE. Pentru că LE MAI PĂSTRĂM şi AM NEVOIE de ele. Cine are măcar un pui de hârciog în casă (fie că este soţ, copil sau altă specie) ştie exact despre ce vorbesc. Nu vă mai spun că hârciogii mei mici seamănă cu domnul soţ pentru că mă veţi acuza că sunt hateriţă. 😛

Am pierdut copilul blănos, deci. Eu am închis uşa şi cutia afară, dânsa – domnişoara Maya – a ieşit printre picioarele mele pe holul blocului. Până la rutina de somn – poveste, exerciţii de logopedie, pupat, drăgălit, etc. – nici nu am avut vreme să îmi dau seama.

Dimineaţa că la noi, pe repede înainte. 😛 Până la stop joc: Ajutor! Am pierdut copilul!

Fac vreo câteva anunţuri pe care să le lipesc în bloc, las număr de telefon şi plec la muncă. Toată ziua sar câte 1,35 m de fiecare dată când suna telefonul. Evident, nu am primit nici un fel de semn. Am fost foarte tăcută şi reţinută la muncă, lucru care nu mi-e caracteristic. 😛 Din păcate, cineva a observat şi am spus ce problemă am. Tot e bine când ai în jur oameni frumoşi care te cunosc şi cărora le pasă, nu?

Domnul soţ a sunat de vreo 4 ori. Nu, nu am primit nici o veste despre copilul pierdut. Da, pentru noi, PISICA este un membru al familiei. Faptul că a plecat/s-a pierdut/s-a rănit/etc. este un eveniment grav, ne afectează.

După amiază, o vecină ne-a adus înapoi pisica – o găsise la etajul 3, speriată şi plină de pânze de păianjen. Am iubit-o pe rând, toţi. Am tras o sperietură grozavă!

M-am gândit mult, cu ocazia asta, cât de important este să îţi arăţi afecţiunea. Faţă de toţi cei dragi. Să spui. Să arăţi. Să faci în aşa fel încât celălalt să ştie – conştient şi asumat – că îţi este drag, că îţi este util, că prezenţa lui/ei este o bucurie pentru tine.

Am pierdut copilul blănos, pentru câteva ore. Am simţit însă că am câştigat câteva conştientizări importante. Această poveste este una adevărată, cu final fericit şi mă bucur că este aşa. Să dea bunul Dumnezeu să ne ţină cu mintea trează şi să gestionăm mai bine lucrurile, de acum înainte!

Voi aveţi animale de companie? Le-aţi pierdut vreodată? Vă amintiţi cum s-a terminat povestea respectivă?