Category

Copiii tăi au limite? Dar tu?

Educația prea severă vs educația prea relaxată

Eu și generația din care fac parte am fost educați după metoda “veche”. Mulți dintre părinții noștri aveau un stil sever de educație. Copilul nu are dreptul la o opinie, trebuie să se supună voinței și “indicațiilor” părinților, cu limite stricte și neflexibile. Câtă vreme stai sub acoperișul meu… știți modelul!:(

Atenția tuturor era orientată spre comportament. Să nu greșești, să nu ne FACI de RUȘINE, să nu VORBEASCĂ lumea, să nu ieși în evidență. Nu neg că unele dintre ele erau rezonabile, dar cred că nu ni se spunea de unde vin aceste limite.

Văd încă, la adulții din jur, cât de greu le este să își contrazică părinții. Cât de greu le este să spună NU, să gândească altfel și să reacționeze în consecință.

Astăzi, multe familii aleg o abordare diametral opusă, punând în centrul atenției trăirile emoționale ale copilului, dându-le acestora o importanță totală. Tendința aceasta, deși bazată pe intenții  foarte bune, are alte efecte.

Gândim “nu vreau ca copilul meu să treacă prin ce am trecut eu” sau “îmi voi proteja copilul cu orice preț de suferințele emoționale pe care eu le-am avut în copilărie”. De aici, începem să acționăm. Proiectăm asupra copilului temerile noastre, le punem în cârcă lupta noastră. O fi corect, mă întreb? Avem tendința de a înlocui limitele rigide cu o educație lipsită de limite.

Știu și cred că venirea pe lume a puiului de om și toate etapele din dezvoltarea sa, prin care trecem împreună, părinte și copil, ne cresc pe amândoi. Dacă avem noroc și deschidere, pot crește și familia ca atare. Dar, oare e corect să ne vindecăm astfel? Prin ștergerea unei părți din copilul nostru – cu nevoi, dorințe și vise diferite – pentru a ne permite nouă rescrierea trecutului nostru.

Este esențial să oferim puiului de om ascultarea și validarea sentimentelor, dar, totodată, suntem responsabili să menținem  un mediu stabil și sigur unde copilul să își exerseze abilități precum răbdarea, conștiența de sine și a celorlalți, reziliența. Și limite sănătoase.

Unde e echilibrul?

Postarea asta a pornit pentru că sunt și eu acum în altă etapă. Aceea în care copiii se mai ceartă, discuțiile mai degerează. Să vă spun cum intră în coliziune direct ceea ce spun eu și ceea ce spune bunica? 🙂 Nu vă mai spun!

De asemenea, mai exista și minciunile copiilor. Parte din procesul normal, natural de creștere. Unele studii spun că comportamentul de a minți al copiilor apare în special la copiii cu un IQ mare, la cei extrovertiți și la cei crescuți în mediu autoritar. Pe temen lung, nu ne ajută să luăm personal minciunile copilului, nici să ne vărsăm frustrările oricând, oricum.  Motivele pentru care copiii mint sunt diverse, dar ele există.

Cum  intervin adulții?

Uneori,facem confuzia între control și fermitate. Între control fără limite și limite sănătoase. Sunt situații în care părintele, din teama de a nu fi prea sever, evită setarea unor limite sanatoase, de bun simț pentru propriul copil.

Se spune că severitatea ține de așteptări înalte, de perfecționism și frica de eșec, dar poate fi dublată și de  tendința de a controla comportamentul celuilalt. Tendința de control vine din nesiguranță  și în lupta de a  exercita acest control, se dispută limitele puterii.

Copiii nu pot înțelege încă jocul puterii, dar pot, intuitiv, să testeze limitele în relație cu părinții. Din nefericire, câtă vreme adultul se poziționeaza într-un astfel de joc, va pierde de cele mai multe ori. Atâta vreme cât cineva își dorește să “câștige” lupta, chiar și la nivel subconstient, va genera în celălalt frustrare, enervare, “las’ că-ți arăt eu cine câștiga” și altele de genul acesta. Pe de altă parte, fermitatea vine din responsabilitatea părintelui pentru binele copilului.

Părintele responsabil știe că este capabil să facă alegeri potrivite pentru copilul tocmai pentru a-l proteja și a-l ține în siguranță.

Fermitatea se manifestă cu calm, cu blândețe și cu iubire, fără să fie retrasă susținerea emoțională. Ea nu lasă loc de negociere pntru că nu este un joc de putere.

Fermitatea permite exprimarea emoțiilor copilului, fie ele și de nemulțumire, fără a permite negocierea pe regula stabilită. Cu alte cuvinte, mesajul transmis este : “Eu, părinte, sunt responsabil pentru siguranta ta. Eu sunt adult, deci am capacitatea să văd și să hotărâsc ce e bine pentru tine, chiar dacă acum, ți se pare nedrept/nu îți place hotărârea mea. E perfect în regulă să fii nemulțumit, supărat, nervos și sunt alături de tine. Te iubesc infinit, dar am luat această hotărâre și te rog să o respecți. În caz contrar, acestea for fi consecințele …”

Deci, cum e cu limitele sănătoase?

Limitele sănătoase stabilite de către părinte (care nu sunt negociate de copii) și care sunt monitorizate de acesta, reduc anxietatea. Regulile care au legătura cu rutina (de exemplu cele legate de ora de mers la culcare, timpul petrecut în fața ecranelor, etc.) creează predictibilitate. Puiul de om știe la ce să se aștepte. Se reduce astfel  incertitudinea, motorul anxietății.

Concret, este mai important să rămâi în siguranță, copil fiind, decât să te simți bine emoțional. Da, e acceptabil să nu primești de fiecare dată cu zâmbetul pe buze limita, dar siguranța este prioritară.

În caz contrar, dacă aceste reguli se negociază, este pus în pericol chiar sentimentul de siguranță. Creierul copilului nu este dezvoltat în totalitate. Un copil nu este un mini-adult. Din punct de vedere al dezvoltarii neuro-psihice, copilul nu are capacitatea de autocontrol a unui adult. Pe termen lung, se formează sentimente de nesiguranță, sentimente copleșitoare, stări anxioase.

Toți copiii  își exersează abilitățile de gândire creativă și vin cu argumente din ce în ce mai sofisticate în negociere. Unii copii sunt mult mai predispuși stări de anxietate. Un copil supradotat sau doar foarte empatic percepe că este diferit de cei de vârsta lui și vede că uneori îi pune în încurcătura chiar și pe părinți cu argumentele pe care le aduce în discuție. Dar, nu uitați că nevoile emoționale ale copilului sunt pe măsura inteligenței de care dă dovada.

Cu cât copilul manifestă mai mult din inteligența cognitivă, cu atât are mai mare nevoie de susținere emoțională, de siguranță și de stabilitate, pentru a găsi echilibrul interior și a avea încredere în sine.

Teoria lui Jean Piaget, referitoare la stadiile de dezvoltare ale copilului, scoate în evidență faptul că un copil până la 7 ani inca are o “gândire magică”. Realitatea și lumea fantastică coexistă. Prin urmare, libertatea de alegere a copilului preșcolar ar fi bine să se limiteze. Oferiți-le alegeri simple – ceai sau lapte la micul dejun, de exemplu.

Copilul de la 7 la 12 ani intră în etapa “operațiilor concrete”, adică gândirea lui se ancoreaza foarte bine în ce e vizibil, concret, îi plac regulile și caută stabilitatea și siguranța, va trasa, la rândul său, reguli pentru partenerii de joacă.

Însă acum,  totul e văzut cu valoare absolută, în alb și negru, fără nuanțe de gri. Mintea lor încă nu poate cuprinde scenarii în care un lucru este și bun și rău în același timp.

După 12 ani în sus, copilul dezvoltă gândirea abstractă și capată o altfel de înțelegere a lumii. El simte nevoia să experimenteze cât mai mult, tocmai pentru a-și regla și internaliza felul în care  se raportează la lume. Va dori mai multă autonomie, însă e important ca părintele să stabilească limite, deoarece copilul este condus de impulsivitate și oscilații emoționale ce au legătură cu schimbările hormonale prin care trece.

Este bine să oferim autonomie gradual, odată cu înaintarea în vârstă a copilului, cu numărul și complexitatea îndatoririlor și a responsabilităților pe care le capătă.

În lipsa acestei legături directe între libertate și consecința propriilor acțiuni de la o vârstă cât mai fragedă, este posibil să creștem adulți nesiguri, naivi, neancorați în realitatea și provocările vieții. Sau, și mai grav poate, adevărați narcisiști.

O personalitate narcisistă nu acceptă limitele sănătoase 

Este firesc pentru copilul mic să aibă o atitudine în care crede că el este centrul universului. Setând limite sănătoase evităm să transformăm copilul într-un mic narcisist. Atunci, va considera că totul i se cuvine, oricând, oricum și că restul oamenilor (mama, tata, bunica, doamna învățătoare, prietena, etc.) sunt responsabili pentru satisfacerea nevoilor și dorințelor sale.

La vârstele mici, copilului i se va spune “nu ai voie să…” cu funcția de reglare a comportamentului, dar și de limitare a propriei puteri. Astfel, va înțelege că “nu orice e posibil”, ceea ce îl va ajuta să realizeze inclusiv faptul că uneori,  el însuși nu va reuși să facă ceva ce și-a propus, din n motive.

Micile dezamăgiri din copilăria primară îl confruntă pe copil cu realitatea și ajută la dezvoltarea empatiei.

Când va conștientiza, cu ajutorul limitelor setate de părinte, că nu orice e permis pentru că poate deranja pe altcineva, va putea exersa empatia.

Dacă părintele nu transmite un mesaj coerent despre importanța respectării limitelor și libertăților proprii și a semenilor, precum și a empatiei, e posibil să creștem adulți care cred/simt că “pot obține orice manipulându-i pe ceilalți” și nu va fi capabil să lege relații sincere, profunde și sănătoase. Concret, este o rețetă sigură pentru succes profesional, dar eșec în viața personală.

Nesiguranța ca un bulgăre de zăpadă 

Studiile în domeniul neuroștiinței  arată că neuronii oglindă se activeaza în egală măsura când acționăm, avem un comportament, dar și când observăm comportamentul altcuiva care realizează o acțiune, un comportament. Un părinte ezitant, șovăitor, ușor de înduplecat va învăța pe copil, chiar fără voie, să fie șovăitor, ezitant, ușor de convins/manipulat de alte persoane.

Alergând zilnic, printre stres, oboseală și sarcini de zi cu zi, e greu pentru un părinte să poată gestiona eficient, cu calm și empatie protestele copilului. E important însă să transmitem mesajul corect puiului de om.

De cele mai multe ori, învățăm mai degrabă prin ceea ce fac ceilalți decât prin ceea ce predică ei.

Focus pe comportament vs. pe relație

Deseori, comportamentul nostru este o poartă către lumea exterioară. Un comportament nepotrivit, exagerat într-o anume direcție poate fi un semnal, un strigăt de ajutor pentru atenție sau chair o afecțiune. Poate copilului îi este rușine să pună în cuvinte nevoia sa, poate se simte vinovat sau nici măcar nu își dă seama de nevoia neîmplinită.

Mai mult, se spune chiar că, în lipsa unei relații securizante cu adultul, copilul va căuta relații de atașament cu cei de vârsta lui, poate evada în lumea viselor, închipuirilor sau se poate pierde în presudorelația cu ecranele luminoase.

O soluție poate fi timpul special, cu fiecare copil în parte, cât de des se poate sau suspectați o nevoie acută. Câteva minute în fiecare zi de conectare adevărată, joc împreună sau o activitate aleasă de copil pot face minuni, pentru relația dintre tine și copilul tău. În plus, limitele vor fi acceptate mai ușor.

Pentru a putea să se deschidă, cu încredere și entuziasm, este important pentru copil să se simtă acceptat, văzut, validat în relațiile semnificative din viața lui, prima și cea mai importanta fiind cea cu familia.

În loc de concluzie, recunosc și eu că meseria de  părinte este un rol ce se învață din mers. Nu există o o rețetă general valabilă, nu există părinte perfect și nici copil perfect. E necesar să fim îngăduitori cu noi, să ne permitem adaptarea pe parcurs și să nu ne creem așteptări false. În fiecare zi creștem și devenim mai pregătiți pentru această fișă a postului.

 

Facebook Comments
Facebooktwitterredditlinkedin

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.