Cum ajuți copilul să reușească în viața școlară

În contextul școlii online, dar nu numai, discuțiile despre educație au revenit peste tot. De la idei despre o vacanță prelungită cu libertatea programului, până la de ce este nevoie pentru a reuși în viața școlară (și după) – cu toții ne dăm cu părerea, nu-i așa?

La momentul în care am început să scriu despre acest subiect, eram mama unui școlar mic și mă pregăteam să înscriu al doilea copil la școală, asta ca să înțelegeți unde ne aflăm noi, din punct de vedere al educației puilor de om.

Deși suntem în clasa I la o școală unde beneficiem de alternativa Step by step și M. este un copil care cerea activități diverse, curios, cu o inteligență emoțională peste medie, încă nu ne-am descoperit ritmul potrivit pentru reușita în viața școlară.

Încă mă întreb – eu, ca susținător activ al copilului meu școlar – cât efort poți depune? cât de mult poți repeta din ceea ce înveți? e suficient să repeți mecanic sau e musai să și înțelegi ceea ce ți se spune?

Noi am ales sistemul step by step gândindu-ne că vom primi respect și consiliere din partea cadrului didactic. Mi-am dorit să facem echipă copil-părinți-cadru didactic și că vom pune cu toții umărul la dezvoltarea copilului, așa cum e el.

Pare că, în practică, lucrurile sunt altfel. Deși există o oră de consiliere – am beneficiat de ea doar de câteva ori, din vina mea pentru că programul de muncă nu îmi permite să lipsesc decât rar – cât copiii au ora de sport, timpul nu pare să ajungă niciodată.

Dincolo de faptul că sunt foarte aglomerate clasele (cân ne-am înscris exista specificarea clară a unei norme de 25 copii, s-au înscris 34 și acum sunt doar…33), sunt conștientă că este greu de gestionat un număr mare de personalități diferite, chiar dacă la noi la clasă există 2 cadre didactice care lucrează cu copiii.

Și totuși… nu ar fi corect să tratăm fiecare copil ca pe o individualitate? Sau măcar să încercăm să ne adaptăm discursul/modul de lucru la particularități? Da, știu că copilul meu nu este la fel de rapid în reacții/răspunsuri ca alții. Dar poate este mai aplecat să observe detaliile. Poate este foarte bun povestitor și îi place să aibă la îndemână, în susținerea retoricii lui, regulilele stabilite de la începutul jocului 🙂

Sunt mamă de doi și încerc – conștient, asumat, trag de mine, de fapt – să îi tratez după capacitatea lor de a face față cerințelor mele. Greșesc uneori? Cu siguranță și îmi asum derapajele. Dar asta nu mă împiedică să caut modalități noi de a lucra, eu cu mine, în primul rând, pentru a le fi lor cea mai bună mamă. Pentru că sunt conștientă că, dincolo de ceea ce le spun eu, vor crește cu ceea ce le pun în suflet, cu modul în care îi tratez și vor învăța ceea ce mă văd pe mine că fac, în fiecare zi, în mod natural.

Nu am fost niciodată genul de Om care să facă frumos doar pentru că e benefic, pe termen lung. Am considerat că respectul reciproc, comunicarea sinceră, la timp și eficientă, dar și empatia sunt pilonii pe care se poate dezvolta o relație bună și corectă cu orice cadru didactic, fie că vorbim despre doamnele educatoare, învățătoare, diriginte, etc.

Când mi-e greu ca părinte, încerc să caut soluții. Citesc – mult! – din ce spun cei care lucrează cu copiii. Și nu de azi, de ieri. Și nu doar de la noi din țară. Unde, pare că, de multe ori, suntem blocați (cu toții, părinți/bunici/cadre didactice) în metode vechi, nepotrivite copiilor de azi.

Așa am ajuns să îmi bazez parenting-ul pe idei inspirate sau chiar copiate de-a dreptul de la alții. Dr. Laura Markham este una dintre sursele mele preferate, cum știți. Dar nu numai ea mă inspiră!

Rick Ackerly a condus 5 școli de-a lungul timpului, este tată la rândul său și este, în prezent, consultant pentru multe școli unde participă activ la educarea și consilierea grupurilor de părinți. Eu l-am descoperit într-un interviu pe site-ul lui Janet Lansbury, iată câteva dintre ideile care mi-au atras mie atenția 🙂

• A fi genial/supradotat nu înseamnă doar inteligență și aptitudini, ci și inteligență emoțională înaltă, natura umană, caracter.
• Copiii noștri nu sunt niște vase goale, numai bune de umplut cu informație de  către noi, cei mari. Ei nu au nevoie să fie învățați, deoarece ei sunt mici oameni de știință. Se nasc pregătiți să testeze, sub toate aspectele și în toate modurile posibile, mediul și tot ceea ce îi înconjoară, cel puțin în primii 5 ani. Pornesc de la o ipoteză și o testează, adaptează ipoteza și apoi repetă, conform unei cercetări a lui Alison Gopnik.
• În fiecare minut al fiecărei zile, copiii noștri observă reacțiile celor din jur, observă cum se construiesc relațiile de cauzalitate, cum să își facă prieteni, cum să colaboreze. Totul, de la jocurile cele mai simple până la construcția unei căsuțe în copac, dar și pregătirea cinei – toate experiențele reprezintă ocazii de învățare. Asta înseamnă că, în momentul în care intră pe ușa grădiniței, puiii de om au deja la activ peste 43.000 ore de experiență și teste. Uimitor, nu-i așa?
• Este complet fals faptul că adulții trebuie să facă ceva anume pentru ca puiii de om să fie educați. Tot ce trebuie să facem este să oferim copiilor condiții, să le facilităm aceste experiențe pentru ca ei să poată învăța.Cu alte cuvinte, doar facilitarea experienței este în sarcina noastră. Copiii învață preponderent în primii ani de viață, mult mai mult decât în restul anilor următori. Nu trebuie să ne opunem acestui proces. Îi putem susține, putem înțelege nevoia lor de a testa și putem verbaliza procesul prin care ei trec.
• Este important să stabilim limite sănătoase, care sa îi ajute să rămână în siguranță.
• Vârsta la care un copil este pregătit, din punct de vedere psihologic, pentru școală este de 6,5 ani. De aceea, primul an de școală este folosit pentru învățarea citirii, de exemplu. Dar, pe de altă parte, vârsta la care puiul de om este pregătit să citească, cu adevărat, este între 3 și 9 ani. Și asta înseamnă că atunci sunt pregătiți – din punct de vedere psihologic si neurologic – să citească, cu adevărat. În lumina acestor informații, parcă nu mai e așa o mare tragedie dacă nu citește foarte repede/cursiv încă de la grădiniță, nu-i așa?
• Cu alte cuvinte, este extrem de important să pornim demersul didactic, dacă vreți, din punctul în care se află copilul.  Din punctul natural al dezvoltării copilului.  Există multe exemple de oameni care au citit foarte târziu și asta nu le-a dăunat pe termen lung, dacă ai nevoie de încurajare 🙂
• Nu hrăni anxietatea copilului cu temerile tale!!! Cu grijă la etichetele puse de alții și cu grijă la termenii de comparație 🙂 Copiii se dezvoltă, uneori, într=un ritm diferit, fără ca asta să fie semnul unei probleme reale. De la cât de repede vorbește, cât de repede merge, etc. – ați înțeles ideea. Nu ceda în fața ideii că e mai bine dacă e mai repede, mai puternic, că înseamnă mai mult decât este, de fapt.
• Copiii înțeleg și acumulează – limbaj, cunoștințe, comportamente – încă de foarte mici. E important să folosim asta pentru a „popula” viitoarea dezvoltare, fără panică. Crede în ei și în capacitatea lor de dezvoltare, e primul pas.
• Sinele superior – talentele, unicitatea fiecărei persoane, dacă vreți – se poate manifesta sub diferite forme. Jocul cu piese Lego poate fi precursorul matematicii, cu fracții – așa că are perfectă logică să îi lăsăm să se bucure de această activitate în liniște 🙂 Este o modalitate de înțelege cum funcționează lumea, nu se potrivește tuturor, dar nici nu dăunează să îi lăsăm să testeze, să pună întrebări, să participe la joacă activ.
• Pentru a încuraja individualitatea copilului, inclusiv în rezolvarea conflictelor, nu uita să îl faci să vorbescă despre EL – ce a făcut el, ce intenție a avut, ce își dorește el. Asta ne ajută să maximizăm responsabilitatea fiecărui copil – 100%- zero, nu 50/50. Astfel, fiecare dintre participanții la conflict va înțelege (și își va asuma) cum a acționat EL. Apoi, tot EL – cu ajutorul adultului – va indetifica cum poate repara. La final, se poate verifica, cu toți cei implicați, dacă problema s-a rezolvat.
• Un citat din Seth Godin (traducerea îmi aparține) – Soluția pe care o propun eu este simplă. Nu irosi timp și bani în direcții/acțiuni în care copilul nu vrea să se implice. În loc de asta, află la ce excelează copilul și încurajează-l în această direcție. Apoi, dă-te din calea lui și lasă-i loc de exprimare! Rick Ackerly este de părere că este foarte important să îi rămâi alături, oricum. Relația pe care o construiți se va baza pe autonomie și determinare de sine. Rolul părintelui este ca,uneori, să stabilească limitele. Pentru că puiul de om se așteaptă să îi îndrumi pașii, cu experiența ta.
• Sunt multe moduri în care poți să îi sugerezi cum să procedezi, atâta vreme cât nu îi dai de înțeles că nu este în stare EL să ia cele mai bune decizii. Iubește-ți copilul și asigură-te că ești acolo, la nevoie. A fi prezent activ în viața copilului tău înseamnă să observi, să susții, să descoperi, cu răbdare. Repetați după mine – aștept, cu răbdare, înainte de a interveni!

Dacă vreți să aprofundați ceea ce spune Rick, aveți la dispoziție cartea sa –The Genius In Every Child sau pur și simplu, eseurile sale despre educație și parenting pot de pe blogul său, geniusinchildren.org .