Etichetă: oameni

Respect și bună creștere. Haz de necaz

Încă de la început, vreau să vă atenționez, dragi cititori, că această postare despre respect și bună creștere este una supărată, născută din frustrări ce s-au adunat și au umplut un pahar generos.

Dacă sunteți convinși că știți totul despre respect și bună creștere, vă rog să citiți postări mai vesele de pe acest blog. Sunt destule, pentru că, îmi place mie să cred, sunt o persoană care vede, înainte de orice, partea pozitivă a oricărei situații.

Pe de altă parte, această postare poate fi exact genul de text care poate să vă răcorească într-o zi plină de năduf, în care pare că nu mai există deloc respect și bună creștere, că regulile nu sunt respectate de nimeni și că, în general, life is a bitch! 🙂

Revenind la respect… se prezintă câteva situații, pot fi rupte din (con)text și privite separat sau mestecate împreună, deodată, așa cum am avut eu (ne)norocul să le pățesc 🙂

  1. Facem ordine la dulăpiorul (destul de bine aprovizionat, de altfel) cu medicamente al casei. Descoperim câteva expirate și le punem deoparte. Mă lovește ideea că nu trebuie aruncate la gunoi, nici măcar SELECTIV cum mă chinui să reciclez, ci că trbuie duse la farmacie. De unde mi-a venit ideea asta? Am citit la un moment dat un articol pe tema asta și mi-a rămas întipărit bine că substanțele folosite la producerea medicamentelor sunt foarte dăunătoare mediului și nu se aruncă la gunoi, ca orice deșeu, ci duse la farmacie pentru casare. Farmacia, la rândul ei, le predă anumitor firme specializate în distrugerea lor și acolo se incinerează. Buuuuuuuuuuuun. Aflu repede unde le pot duce și le dosesc strategic de copiii curioși, iuți de mână și harnici-la-împrăștie-tot. Dimineață am grojă să iau sacoșica minune cu mine, o plimb o parte din zi pe unde am treabă, aflu că doar UNELE dintre punctele de lucru ale farmaciei au contract cu firma și mi se indică unde anume să merg. Zis și făcut. Ajung la farmacie. Mă uit la spațiul frumos, curat și mă bucur că nu e tare aglomerat. 4 case de marcat cu farmaciștii aferenți, la fiecare câte 1-2 persoane în fața mea.Mă așez strategic la CASA EXPRES unde se eliberează medicamente fără rețetă compensată. Eu nu vroiam să cumpăr nimic, vroiam să fac un bine mediului și să procedez ca un cetățean informat. La casa cu pricina, o singură persoană. Farmacista, o tânără zveltă și frumoasă, era plecată să aducă medicamentele. Aștept până revine. Cu un braț de medicamente . Și 2 (!!!) rețete compensate în mână. 🙁 Mai citesc odată. Eram la CASA EXPRES unde se eliberează medicamente fără rețetă compensată. Zic, ok, poate nu durează mult. Fals!!! Domnișoara tasta frumos bonul, din vârful unghiilor, căutând și verificând de 100 de ori. Era cald și bine în farmacie. Mă uit la ceas. Trecuseră 15 minute și teancul de medicamente CE TREBUIAU SĂ FIE SCANATE nu scădea aproape deloc. Mă uit cu coada ochiului la coada de lângă mine. Acolo lucrurile merg mai repede. Au venit și plecat deja 3 persoane. Mă duc acolo. 🙂 Bătrânul din fața mea își căuta deja banii să plătească, deci sigur termină repede. Fals de 2 ori!!! Ia sacoșa și restul, moment în care farmacista îi spune că i-a pus în sacoșică exclusiv ce avea în rețetă. Maaaaaaaaaaaare greșeală! El mai dorea și X (dar de ce?pentru cine? dar ce afecțiune are? de câte ori pe zi ia? de când face tratamentul acesta?) întreabă suav farmacista, deschizând un nou bon. Mai trec 10 minute. Bătrânul iar scoate banii, numără toate monedele din Univers, mai întreabă odată cum se ia medicamentul Y și apoi cere să i se scrie. 🙂 Cred că am dat peste cele mai profesioniste farmaciste din istori, pe cuvântul meu, îmi spun, privind la ceas. Au trecut 25 de minute și încă sunt la coadă. Dar acușica e rândul meu. Gata! Bună seara, am înțeles că la dvs. pot aduce medicamentele expirate, spun. Da? întreabă ea. Eu mă fac verde probabil, pentru că doamna revine… Așa…., încurajator. Ok, ok, hai să ne calmăm. Dau să îi arăt sacoșica buclucașă, la care frumoasa profesionistă mă face KO – Și procesul verbal? ….. Eu mă adun de pe jos. Procesul verbal? Da, nu le pot pune împreună cu medicamentele expirate din farmacie. Și noi facem proces verbal când le predăm firmei care le distruge…recită dânsa. Ca o floare, întreb – OK, am înțeles și nu îmi puteți da un formular pe care să îl completez, dacă tot am stat la coadă 30 de minute și tot nu aveți notată/explicată acesastă procedură pe nici un perete…măcar o citeam cât am așteptat. Nu se poate. Mergeți acasă, faceți procesul verbal și reveniți. Zâmbet. Nu l-am mai văzut. Eram plină de respect și bună creștere.

2. La piață. Văd niște salată verde frumoasă. Nimeni la rând, vânzătorul aranja marfa în lădițe. Dau să deschid gura și să arăt ce doresc. Puf!!! Ca un Superman în acțiune un ditamai omul vine și se bagă în fața mea cerând, tărăgânat cartofi, castraveți și ceva fructe. Tac. Vânzătorul servește, privind spre mine. Îmi dreg glasul. Nenea cu tupeu mă vede. 🙂 Oi fi eu micuță de statură, dar invizibilă nu-mi iese oricât aș vrea să fiu. Stăteați la rând, întreabă el. DA, spun eu, zâmbind sincer și așteptând niște scuze. Și mai vreau și 1 kilogram de morcov, zice vânjosul. Plătește și pleacă. Bun așa. Respect și bună creștere la calup, cum s-ar spune.

 

Viața continuă. Încă mai am sacoșa cu medicamente. Am tot plimbat-o. Acum, lucrez la procesul verbal de predare primire. Nu știu exact cum trebuie să arate, dar sigur o să mi se spună EXACT ce NU ESTE ÎN REGULĂ.

Incă mai cumpăr salată și, recunosc deschis, mă privesc intens în oglindă, sperând să îmi mai iasă odată magia cu dispariția. Pe bune. Ori nu mă concentrez eu suficient, ori nu funcțonează decât la piață. Mai cercetez.

Respect și bună creștere să aveți, că restul…:)

Mini interviu. Oameni frumoși. Proiecte luminoase

Trebuie să recunosc azi că nu-mi amintesc foarte bine cum am ajuns să o cunosc pe Antoanela. Știu doar că, de fiecare dată când drumurile ni se întâlnesc în cadrul unor proiecte, îmi devine tot mai dragă, o simt tot mai apropiată și tot mai mult simt că e genul de om pe care ți-e drag să îl ai în preajmă. Tocmai pentru a împărți această bucurie cu voi, m-am hotărât să o supunem unui mini interviu. Iată rezultatul!

Cine ești tu, Anto dragă? Unde și cu ce poți tu ajuta pe cei care citesc blogul meu sau care descoperă acest mini interviu dintr-o fericită întâmplare?

 Cine sunt eu… păi să o luăm de la început :).  Sunt… fetița cu genunchii juliți ce iubește să doarmă în cort, în vârf de munte, sunt domnișoara îndrăgostită de libertate care se plimbă prin Copou, sunt mami de 2 băieți frumoși și isteți, sunt soție, femeie, prietenă, educator prenatal, psiholog… și tot ce-mi mai permite timpul să fiu 😉

Cum/ce visai la terminarea facultății și cât se regăsește acum în activitățile tale zilnice?

 Oooo… acum 10 ani… visam la un cabinet al meu cu sofa înflorată, cu discuții interminabile și oameni interesanți… Am acum din toate astea, și ceva în plus! Am ”sofa” și discuții frumoase, dar prefer să mă așez uneori comod pe covor, printre zâmbete și jucării de copii, să mă joc și să discut interminabil despre cei mari așa cum o făcea odinioară fetița cu genunchii juliți, cu cei mai interesanți oameni ce-mi calcă pragul cabinetului – copiii :).

Având in vedere că ești și tu, la rândul tău, mamă a 2 minuni, care consideri că este cea mai mare provocare în creșterea și educarea lor?

 

Foto credit - Alida Photography
Foto credit – Alida Photography

Aici m-ai pus pe gânduri, pentru că cea mai mare provocare… sunt mai multe. Dar totuși… cred că în acest moment, în aceste timpuri pline de inovație și tehnologie, aș pune pe primul loc în educația copiilor mei învățarea ”interesului social” cum îl numește Alfred Adler, importanța de a lucra alături de ceilalți /împărțind cu ceilalți și fiind preocupați de bunăstarea lor, nu doar a ta.

Care sunt sfaturile primite de la mama ta pe care le aplici cu succes acum și care sunt “noutățile” cu care ai reușit să o împrietenești pe mama/soacra ta?

 Dacă te gândești la sfaturile referitoare la creșterea copiilor, mama mea e mama perfectă! Nu mi-a dat sfaturi (nici nu am cerut, ce-i drept), dar nici nu mă critică. Probabil a înțeles că am nevoie să profit la maxim de șansa de a-mi crește și educa copiii așa cum simt eu, așa cum simțim noi ca familie.

Cât privește noutățile… îi povestesc mereu mamei ce-am mai citit, ce spune cutare sau cutare teorie, ce-mi sună mie cel mai bine din ce aud… dar cel mai mult pentru mine a însemnat că mama a venit din propria inițiativă la conferința  Otiliei Mantelers! Mai mult, la sfârșitul conferinței i-a spus Otiliei că și-a dat seama de unele greșeli și că ar fi vrut să fi avut acces și ea la astfel de informații atunci.

Soacra mea mă ajută mult cu copii, și e destul de receptivă la ce încercăm noi să facem cu ei. Știu că      i-am dat să citească ”Bebelușul meu înțelege tot” a Alethei Solter când primul băiat avea 2-3 ani…

Ce este și cu ce se ocupă Centrul Educațional Antonia?

 Centrul Educațional Antonia este al treilea copil al meu, o fetiță ;). Este o asociație, și se ocupă cu diverse activități ce pot fi cuprinse în sfera educațională, pentru copii și părinți. Este ”umbrela” sub care eu îmi desfășor activitatea de educator prenatal, psiholog și psihoterapeut. Asociația mai are încă 2 membri. Colega și prietena mea Alina Rîpanu este logoped și coordonează 2 cursuri pentru copii, precum și activitatea de terapie logopedică.

Pentru că te cunosc puțin, sunt curioasă și îndrăznesc să te întreb direct. De ce ai ales să profesezi în Piatra Neamț (și nu în Iași, unde ai terminat studiile)? Ai vreun regret în ceea ce privește această direcție asumată? Ai schimba ceva, dacă ai putea da timpul înapoi?

 Am plecat destul de repede după terminarea facultății din Iași. Nu am găsit de lucru în domeniu. Am plecat în București unde am lucrat 5 ani, 4 dintre ei într-o multinațională, în departamentul de resurse umane. M-am întors în Piatra Neamț după ce am născut primul copil. Am venit în concediu de creștere copil… m-am întors aici să mă regăsesc. Și am făcut-o! Am decis conștient să rămânem aici, ca familie, căci asta am simțit că ne face bine tuturor, de aceea nici nu se pune problema de regret. Nu știu dacă aș schimba ceva… orice aș schimba în trecut mi-ar devia drumul și n-aș mai ajunge aici :). Am învățat multe despre oameni în București, am lucrat cu mulți oameni, am ”crescut” și m-am ”șlefuit” acolo chiar dacă nu în domeniul la care visam inițial. Aici simt însă că mi-e locul, aici cred că trebuie să fiu. Deocamdată! Niciodată nu se știe! 😉

Pe Otilia Mantelers ai reușit să o aduci la Piatra Neamț, eveniment pentru care îți mulțumim (atât eu, cât și celelalte mămici care așteptau cuminți, să ne “vină rândul”). Ce urmează?

Da, am reușit și chiar sunt mândră de asta! Eram un pic revoltată că trebuie să merg la București, Cluj, Brașov pentru așa ceva! Parca eram aici într-un colț uitat de lume! Vreau să continui seria de evenimente de parenting atât cu Otilia cât și cu alte nume cunoscute în prezent. Măcar o dată pe an (dacă nu de două ori) să avem și în Piatra Neamț așa ceva. Părinții își doresc și încep să-și dea seama ca au nevoie de astfel de informație transmisă direct, nu doar citită pe internet. Își doresc și încep să-și dea seama că vor să fie altfel, că vor să fie părinți mai buni!

Care sunt cele mai importante lucruri pe care o mamă/un părinte ar trebui să le “sădească” în puiul de om? Sunt diferențe la acest capitol între băieți și fete?

 Cred ca fiecare familie are propriile principii și clasamente cu lucrurile importante. Fiecare este specialist în viața lui, și nu-mi permit să mă bag peste specialiști :). Pot să-ți spun însă ce cred eu, ca părinte, ca fiind important să ”sădesc” în puii mei și nu, nu are importanță dacă sunt fete sau băieți.

Încerc să le sădesc iubire de oameni, pentru că toată viața vor trăi cu și printre ei, și e păcat să nu vezi frumosul din oameni. Încerc să le sădesc iubire și respect față de lume în general, inclusiv față de planeta pe care trăim. Și mai încerc să le sădesc iubire și înțelegere față de sine, ca să poată înțelege și merge prin viață, să poată cunoaște și iubi oamenii așa cum sunt ei, diferiți și frumoși!

Știu că ai citit mult, în special parenting și psihologie, prin natura job-ului. Dacă ar fi să alegi doar câteva titluri/abordări inedite, de “cursă lungă”, care ar fi?

 Sunt câteva titluri de cărți de parenting pe care le-aș recomanda … deși sunt diferite ca abordări, au extrem de multe lucruri în comun. Și da, sunt ”de cursă lungă”:

  • Rudolf Dreikurs – Cum să crești copii fericiți (abordarea Adleriană a parentingului)
  • Thomas Gordon – Manualul părintelui eficace
  • Adele Faber si Elaine Mazlish – Cum să vorbești cu copiii…
  • Aletha Solter – Bebelușul meu înțelege tot
  • Lorance Cohen – Rețete de jocuri

Un gând de final, pentru mine și cei care au avut răbdare să citească până aici 🙂 micul nostru interviu…

 Să ne-amintim mereu că ”totul poate fi și altfel” (Alfred Adler)!

Mulțumesc frumos pentru timp, draga mea!Sper să vină timpuri în care să avem mai mulți astfel de oameni la noi în oraș, la mine în căsuță și să nu sece vreodată izvorul energiei proiectelor frumoase!

 

 

Orașul prieteniei

Orașul prieteniei poate exista, pentru fiecare dintre noi, dacă conștientizăm, cu adevărat, că o prietenie are nevoie de timp, de răbdare și de experiențe comune.

Ne uităm la fel de fel de desene animate. Cât mai non violente și mai educative. Cât mai colorate și mai reale. Unele devin garofițe imediat, altele nu ne plac decât după câteva episoade bune, sau chiar un maraton.

În lumea desenelor animate, totul este posibil. Visele devin mereu realitate, personajele negative mănâncă bătaie în fiecare episod și protagoniștii, copiii,oameni mari sau animale vrăjite învață lecții prețioase, cu fiecare nouă aventură parcursă.

Orașul prieteniei pare a fi vedeta de azi! Toți sunt buni prieteni, se ajută la nevoie și se iartă reciproc pentru micile neplăceri. Idilic, nu? Așa ar trebui să fie și în viața de zi cu zi.

Ce ar putea fi așa de greu? Găsești un om (sau o oamă?) de care te lipești ( pentru că locuiți în același bloc, învățați la aceeași școală, ascultați aceeași muzică, frecventați același clubparcsupermarchetgrup de discuții pe facebook, etc. Deveniți repede prieteni și viața devine frumoasă!

Numai că fiecare dintre voi are viața lui, dincolo de prietenie. Aveti facturi de plătit, job-uri, copii, relații, rate, obligații, părinți, socri, viața socială, etc. Și timp din ce în ce mai puțin. Spre deloc. Mai puțin stat de vorbă cu omul fain numit prieten. Câteva minute furate altor “activități”. Vă felicitați scurt pentru diferitele evenimente trăite. Vă gândiți unul la altul la ceas târziu, când gânduri grele nu vă lăsa să dormiți. Poate încercați, pentru o vreme, să revărsați tumultul sufletului spre partenerul de viață. Dar parcă nu înțelege așa cum ați vrea, așa cum aveți nevoie. Și parcă nici nu are mereu chef să despice firul în 14…. Plus că, uneori, chiar de partener simțiți nevoia să vorbiți.

Tot mai bine era cu prietena mea! Păcat că ne vedemauzim mereu pe fugă… Totuși, e mai bine decât nimic,nu? Bine măcar că există un astfel de om în lume. Cu care pot vorbi verzi și uscate, cu care pot râde de te-miri-ce năzdrăvănii și care știu că mă va asculta cu răbdare, turuind a zecea oară despre apucăturile șefului sau ticurile soacrei.

Păcat că nu ne facem mai mult timp să investim în prieteniile care ne alină sufletul. Că nu căutăm mai des și mai mult, să facem loc în viața noastră acelor oameni care sunt, din umbră sau de departe, stânci pentru sufletul nostru.

Da, o prietenie cere efort. Și muncă multă. Și timp. Să cunoști, să asculți, să înțelegi, să crezi. Cere timp și amintiri comune. Pentru că aici, în realitate, orașul prieteniei renaște cu fiecare piatră pe care o pui la fundația ta, a vieții împreună cu prietenii tăi.

Și dacă viața mi-a oferit uneori lămâi, am ales să savurez o limonadă cu prietenii mei. Poate nu sunt mulți, dar sunt speciali. Fiecare are un loc anume în inima mea și nici măcar trecerea timpului, sau distanța fizică sau înstrăinarea nu vor putea schimba asta.

Aleg să cred că prietenia este o etapă în drumul vieții. Suntem cu toții călători. Uneori, ne ținem unii altora companie o stație sau zece. Câteodată, verși lacrimi la despărțire, alteori zâmbești larg aventurilor pe care le prevezi, în cale.

Păstrez în suflet călători care, poate, mi-au uitat numele sau culoarea ochilor. Dar eiele au rămas… Rămân mereu, adieri dragi ale inimii mele….

De ce mă școlarizez încă

Padurea de argintTocmai am terminat de digerat informațiile de la încă un curs. De parenting, de data asta. Ați fost la așa ceva vreodată? Eu nu! Până săptămână trecută. Și pare cel mai sănătos lucru pe care îl pot face acum, ca mamă a doi băieți. Viitori adolescenți, viitori iubiți ai unor fete, viitori soți si tătici.

Îmi place să cunosc  alte mămici, mai ales dacă suntem pe aceeași lungime de undă în ceea ce privește formarea puilor vii pe care i-am născut. Îmi place sa vorbesc despre copiii mei, despre pietrele de încercare pe care le ating crescând împreună cu ei. Îmi place să scriu și cred că scrisul poate fi calea care îmi va rămâne după ce puii își vor lua zborul. Pentru că știu, în adâncul sufletului meu, ca va veni și ziua în care nu mă voi mai trezi noaptea să alăptez, ziua în care nu voi mai schimba scutece și nu voi mai inventa jocuri și jucării. E încă departe,departe. Dar va veni, cu siguranță.

Si când clipa aceea va fi aici, atât de aproape încât să o pot atinge, vreau să îmi aparțin iarăși mie. Întreagă. Vreau să îmi pot privi fiii drept în ochi și ei să fie mândri de mine pentru că am putut/știut/vrut să rămân,întotdeauna și dincolo de orice, femeie. Ființă care se bucură de seninul cerului, de gustul unei cești de ceai și de senzația de preaplin când savurez o carte bună.

Da, aleg sa ma instruiesc. Acum, în parenting. Mâine, poate în limbajul trupului sau în gastronomie. Pentru că îmi sunt datoare mie să nu mă pierd. Să nu rătăcesc drumul. Îi sunt datoare soțului meu să o păstrez vie pe cea de care s-a îndrăgostit.Le sunt datoare părinților mei sa cresc atât de mult încât să devin cu adevărat, ceea ce îmi este menit.

Așa că, azi, încă o dată, am sa iau pana și am să scriu. Fără plan, fără programa și fără așteptări mărețe. O să mă bucur de această călătorie și voi vedea unde mă va duce drumul meu. Voi admira priveliștile care îmi ies în cale, voi plânge poate pierderile pe care le voi suferi pe parcurs, dar voi trăi așa cum simt. Și voi scrie. Pentru că scrisul meu e parte din mine, adevărată,reală și întreagă.

Am să scriu despre lucrurile care îmi plac,despre ideile care mă mișcă, despre oamenii pe care îi iubesc și despre dorul ce mă macină pentru cei care sunt departe. Am să scriu despre cărți care mă modelează și despre gânduri care nu-mi dau pace.Poate am să scriu chiar despre dureri pe care le găsesc în praf, aruncate pe drum și mă cutremură. Pentru că nu vreau să uit.

Mulțumesc in gând, celor care mi-au redat curajul și forță de a scrie.