O cafea pentru o clipă

Eu nu beau cafea. De obicei. Îmi place mirosul ei, am învăţat să pregătesc pentru musafiri, dacă se impune. Şi totuşi, zilele trecute, într-o situaţie anume, mi-am dorit să beau o gură de cafea. Întâmplarea face că aveam un pachet desfăcut, la muncă şi că unii dintre colegii mei beau cafea frecvent. Aşa că am beneficiat şi eu de licoarea caldă, neagră şi, cum alfel, decât dulce.

Veţi râde, probabil, dar a fost o cafea de poveste. A fost o cafea aburindă, care m-a ţinut trează (mai mult decât ar fi trebuit chiar, dar asta e altă poveste!). A fost plină de poveşti, o cafea ca o îmbrăţişare catifelată.

Acum, aştept un nou prilej special, anume făurit, pentru a mai bea o gură de cafea.

Mă gândesc … aşa suntem noi oamenii… păstrăm mult din ceea ce ne face plăcere, farfuriile bune pentru musafiri. Camera bună pentru ocazii. Parfumul scump pentru prilejuri rare. Şi când ne bucurăm oare?

O simplă cafea mi-a adus gândul copilăriei. Copilărie suficient de îndepărtată ca să îmi fie dor, dar destul de apropiată ca să mă mai bântuie când şi când.

Părinţii mei beau cafea dintotdeauna. De obicei, la ibric. Uneori, la filtru. Mai mare sau mai mică. Cu puţin zahăr. Uneori cu frişcă, dar rar.

Prima cafea mi-a gâdilat nările şi cerul gurii odată cu prima moarte a unei persoane apropiate. Sora bunicii mele sau mamaia, cum îi spuneam noi. Am plâns cât pentru o viaţă atunci. Eram proaspăt intrată la un liceu bun, la profilul uman, pe care mi-l dorisem. Ea era bolnavă şi destul de bătrână, noi departe, la 300 de kilometri. Toată vara i-am promis că venim să o vedem şi nu am mai apucat. Începea şcoala şi ea, draga de ea, nu a mai putut. S-a dus într-o lume mai bună, spuneau atunci toţi. Mi se părea atât de ciudat…Unde să se ducă? Şi de ce?

Şi mamaia bea cafea. Dacă închid ochiii,mi-o amintesc atât de clar…

Revenind la cafeaua mea, recent descoperită. 🙂

Voi aveţi amintiri legate de o cană de cafea? Poate o invitaţie la cafea, poate o poveste frumoasă legată de un om drag care bea cafea… Oricum ar fi, îmi place să cred că avem dreptul şi datoria de a trăi frumos clipele care ne fac plăcere. Să bem o ceaşcă de cafea cu o prietenă bună, să citim o carte frumoasă sau să pierdem vremea, visând…

 

Iubitele soțului meu – recenzie

Am terminat de citit iubitele soțului meu – o carte care m-a intrigat, la început, prin scurta descriere pe care am citit-o, de la o cititoare înfocată (eu îți mulțumesc, Lala, pentru recomandare și pentru generozitatea cu care, îți rupi din timp, pentru a scrie câteva cuvinte despre cărțile care îți trec prin mână!)

Iată descrierea care m-a făcut curioasă:

După ce te căsătorești, te gândești că e normal să promiți că vei oferi atenția ta  și orice altceva doar unei femei/ bărbat din viața ta, nu? Asta credea  și Lucy Shoreman, o auditoare de 30 ani, atunci când s-a căsătorit cu Artie, care este cu aproape 20 ani mai în vârstă decât ea, însa când acesta îi mărturiseşte că în cei 4 ani de căsnicie a avut 3 iubite, logic, Lucy îl părăseşte.
După 6 luni de la separarea lor, Lucy află ca soţul ei este bolnav şi pe moarte, şi parte din datorie,parte datorită iubirii ce încă arde, parte din milă, parte din prietenie prietenie, Lucy îşi lasă orgoliul şi revine acasă, unde îl găseşte pe Artie total schimbat din cauza bolii. O vedem de-a lungul cărţii trecând prin lungi şi chinuitoare procese de conştiinţă ( de ce se află alaturi de el, ce îi datorează, de ce să îl îngrijească până în ultima clipă de viaţă, etc) o mulțime de întrebări o chinuie, dar nu pleacă. Din moment ce şi altele au profitat de afecţiunea, banii, timpul soţului ei, decide să le caute pe fiecare din ele şi să le cheme să-i fie alături la sfârşitul vieţii sale. Unele vor veni, altele nici nu vor să audă….. În acţiune va apărea şi „fiul” lui Artie, despre care Lucy nu a aflat până acum şi care face o pasiune pentru Lucy , iar aceasta începe să îi împărtăşească sentimentele.

Deși coperta portocalie nu spunea foarte multe, mi-am făcut curaj și am achiziționat cartea, dornică să descopăr cum arată o astfel de poveste.

Iubitele soţului meu are puțin peste 280 de pagini, cartea se citește ușor și poate fi o excelentă ocazie de lenevit într-o după amiază, un companion plăcut într-o călătorie lungă sau un remediu comod de administrat în caz de surmenare intelectuală, după o săptămână solicitantă  la muncă sau cu copiii.

Iubitele soțului meu, scrisă de Bridget Asher mi-a rămas în suflet și am recomandat-o deja câtorva prietene.

De ce?

Pentru că vorbeşte despre iubire, în formele ei mai puţin frumoase – trădare, minciuna, durere, moarte.

Pentru că aduce în prim plan un subiect despre care nu vorbim, dar care ne răsare în minte, cu diferite ocazii – adulterul și reacţia noastră în faţa acestui hău.

Pentru că prezintă femei cu vieţi și gândiri diferite, cu poveşti şi încercări mai mari sau mai mici, cu responsabilităţi şi tabieturi care ne sunt proprii sau măcar cunoscute.

Pentru că mi-a adus în atenţie, o dată în plus, de FEMEIA puternică, vie şi plină, despre care a fost vorba, direct sau indirect, în ultima vreme, în jurul meu, tot mai pregnant.

Pentru că mi-a fost balsam pentru suflet într-o perioadă zbuciumată, plină de gânduri de tot felul și de trăiri cel puțin ciudate, ca să spun doar atât.

Iubitele soțului meu este, din punctul meu de vedere, o carte care te ajută să TE DESCOPERI, deci, dacă ți-e teamă de ce ai putea găsi sau nu ai răbdare să pătrunzi în această lume, mai bine rezervă-ți timp pentru ea doar atunci când poți.

Dacă v-am făcut curioși, spor la lectură!

PS – Mi-ar face mare plăcere să îmi spuneți cum vi s-a părut!

Azi am plâns în gând

Azi am plâns, în gând.

Pentru toate care s-au spus,

Pentru clipe care s-au scurs,

Pentru oameni care s-au dus.

 

Azi, am plâns în gând

Pentru că nu mă-nțelegi

Pentru că nu mă mai crezi

Pentru că nu știi ce pierzi.

 

Azi am plâns, în gând,

Pentru oameni care rănesc,

Pentru vise care mocnesc,

Pentru inimi ce clocotesc.

 

Azi am plâns, în gând.

De azi, nu mai plâng.

De-acum, nu mă frâng.

Rămân doar… crezând…

 

Un sterilizator și alăptarea (P)

Dacă citești blogul meu, știi deja că susțin alăptarea. Că am alăptat și alăptez în continuare. Că am alăptat în sarcină. Că am alăptat un toddler. Că am alăptat în tandem. Și totuși, ce treaba are un sterilizator biberoane cu alăptarea? Puțintică răbdare, stimabililor și vom descoperi împreună!

Încă de la primul copil, am primit cadou, de la o mămică dragă, un sterilizator de biberoane. M-am bucurat pentru că este unul dintre lucrurile utile, așa cum tot citeam în diverse liste alcătuite special pentru mami și bebe. M-am bucurat de asemenea, pentru că mi-am dat seama că prietena mea, la rândul ei mama unui băiețel, a dorit să îmi ofere un obiect care să îmi fie folositor o perioadă mai lungă, că a investit timp și atenție în căutarea acestui dar pentru noi. De asemenea, pentru o mămică nevoită să se întoarcă la muncă destul de repede după venirea bebelușului, o astfel de achiziție devine chiar o investiție!

Deși inițial m-am speriat de multele experiențe pentru prima dată (copilul meu avea câteva zile când am făcut cunoștință și cu magicul… sterilizator!), mi-am luat inima în dinți și am deschis cutia. Citind instrucțiunile de folosire, mi-am dat seama că nu am de ce să mă tem. Un sterilizator nu e vreun balaur cu 7 capete, ci doar un gadget mămicesc, inventat anume pentru a ușura munca celor care dau viață, în caz de urgență.

Bun. Zis și făcut. Părea floare la ureche, pardon, biberon! Sau la… sterilizator! Totuși, eu eram deja înarmată cu muuuuuuuulte informații, multă voință și muuuult lapte. Eram hotărâtă să alăptez. La cerere. Minim până la 6 luni. Exclusiv până la 6 luni. Așa cum recomanda Organizația Mondială a Sănătății. Apoi, după începerea diversificării, să alăptez minim 2 ani sau până la autoînțărcare. Suna frumos în teorie, iar eu eram hotărâtă să fac acest efort (azi, după muuuuuuuuuuult timp de atunci, i-aș spune DAR) pentru copilul meu.

Și unde apare în această ecuație un sterilizator? veți spune. Nici eu nu i-am găsit locul, așa că l-am împachetat frumos în cutie, așezându-l undeva mai în spatele raftului. Un dar frumos, care își va găsi cândva, cumva utilitatea, mi-am spus.

La primul consult al medicului de familie (cu competență în pediatrie) am primit recomandarea de a evalua și măsura cât de des și în ce cantități mănâncă puiul de om. Ușor de spus, mai greu de făcut. Cum de ce? Pai, la momentul respectiv, după taifunul de hormoni și „coctail-ul” trăirilor momentului, m-am considerat ghinionistă că nu am gradații pe sursa de hrană. Râdeți voi, dar… îmi era groază de trezit noaptea, de muls, de spălat și sterilizat biberoane, de clătit, spălat iar, încălzit, etc.

Recomandarea medicului a venit tocmai pentru că puiul avea icter (fiziologic, de altfel) și era destul de somnolent. Era bine pentru mine că dormea mult, iar eu mă puteam odihni alături de el. Ar fi putut fi mai puțin bine pentru că (poate) nu s-ar fi alimentat suficient. Și se putea deshidrata. Iar la nou născuți acesta pare a fi un pericol real, ce poate duce la complicații.

Mi-am luat soțul și mama la o întrevedere de familie și am stabilit strategia – cine, ce, când. Mama deja se pregătea să pună biberoanele (proaspăt aduse acasă, la urgență!) la fiert. Așa cum știa că se chinuise, în tinerețe, la mine și la sora mea. Acum, peste 20 și de ani…

Noroc de darul ascuns în spatele raftului – dragul meu sterilizator!

Așa, am scăpat de stresul care mă chinuia. Evident, proba mâncatului măsurat a trecut. La fel și icterul. Eu i-am mulțumit încă o dată mămicii dragi care îmi dăruise așa o comoară!

Când am început diversificarea, am folosit o vreme, bunul sterilizator pentru lingurițe și alte ustensile de bucătărie a puiului de om.

Acum, privind în urmă, îmi vine să râd amintindu-mi de frumoasa noastră prietenie.

Așa că, dragii mei, iată cum, uneori, un sterilizator și alăptarea pot merge mână în mână, cel puțin o perioadă!

1 mai… muncitoresc

A trecut şi întâiul de mai! Cum v-a prins pe voi, cei care poposiţi aici, în căsuţă?

Eu am rememorat, cu drag şi nostalgie, zilele de mai când ëvadam”la Vama Veche, cu prieteni dragi…Mai ţineţi mine, Pau(la)? Lăcra(mioara)?

Deşi drumurile noastre par să nu se mai întâlnească acum atât de des, pentru mine, acele clipe vor rămâne mereu în suflet…Mi-e tare dor de voi, dragele mele! Poate nu o spun prea des, dar acum, azi, simt nevoia să vă scriu aceste cuvinte… Oriunde vă poartă paşii, să zâmbiţi mereu Clipei!!!

Cu toate acestea, se pare că noi prietenii şi oameni speciali îmi răsar în cale, aproape în fiecare zi. Deci, e musai să ţin ochiii deschişi, inima primenită şi să îi aştept, zâmbind…

Le sunt recunoscătoare pentru încredere, pentru gesturi, pentru tăceri şi pentru Poezie!

Sper ca soarele să revină curând şi primăvara să îşi reintre în drepturi!

Cum e cu doi copii :)

Pentru că am prietene care nu au (încă) copilaş, sau au doar unul… Pentru că aud destul de des întrebarea  „Şi?Cum e cu doi?”… Pentru că vreau să nu uit, pentru mai târziu, experienţele de acum… Pentru că există oameni dragi care visează la, se pregătesc de sau negociază AL DOILEA COPIL…

Iată, deci, cum e la noi!

Naşterea – Deşi vorbesc despre 2 operaţii de cezariană, cea de-a doua a fost mai „mummy and baby friendly”, s[ spunem. Adic[, am ajuns la spital cu membrane fisurate şi bebe pregătit de venit pe lume. La 38 de săptămâni, parcă. Mi-am revenit mai repede, fără depresie , DAR am suferit aprig de dorul primului copil, fapt pentru care am cerut externarea cu o zi mai devreme. Revederea a fost foarte emoţionantă, iar primirea pe care i-a făcut-o copilul mare frăţiorului mic nu o voi uita niciodată. Îi iubesc pe amândoi de nu mai pot, dar într-un fel diferit.

Somnul – În mod sigur, cel mic are la activ mai puţin somn decât fratele său, când era la această vârstă. Pe de o parte, pentru că este de-a dreptul îndrăgostit de fratele lui cel mare, îl urmăreşte cu privirea (deocamdată 🙂 doar aşa) peste tot, îi soarbe orice gest şi cuvânt şi, prin urmare, când Matei e acasă, Petru cu greu se dă dus la culcare. Pe de altă parte, am prins o perioadă destul de rece şi trebuie să petrecem o mare parte din timp în casă, ori lipsa plimbărilor zilnice, în special la cel mic (fiind răcit şi afară ceaţă/vânt, îl scot 15-30 minute, odată la 2-3 zile) nu ajută somnul. Cel puţin la copiii mei!

Cosleep-uim cu mare drag, aliniaţi : Matei în patul mic, lipit de laterala patului nostru OFICIAL (în fapt, Matei doarme în „sufetul” meu, pe bucata mea de pat), mami (cu Matei în stânga) şi Petru în dreapta, la mijlocul patului mare, tati în continuarea şirului indian şi pisica, as in Mâţa, cum îi spuneam aici.

Masa – Ca şi fratele lui mai mare, Petru a fost şi este alăptat la cerere, dar am început diversificarea şi ne distram copios! Unul dintre primele semicuvinte învăţate până acum şi aproape primul în fiecare dimineaţă este PAPA 🙂 Da, încerc să integrez uşor uşor ceea ce mănâncă bebe Petru în alimentaţia noastră ovo-pesco-lacto-vegetariană. E puţin mai complicat uneori, dar timpul nu îmi permite mereu să îi ofer altceva decât consumă Matei. Oricum, acesta din urmă este un pofticios, aşa că alege să se înfrupte, adesea, din mâncarea de bebe. Gătesc preparate uşoare şi prefer să pregătesc mese echilibrate, de care să ne bucurîm împreună.

 Treburi casnice – Se distribuie în mod inegal între mine şi tati, cu ajutor din partea mamei, în limita timpului ei şi a dorinţelor/trebuinţelor noastre. Pentru că eu stau acasă cu puii, încerc să fac aproape toate treburile din gospodărie. Câteodată, întind rufe cu copilul cel mic „agăţat” în manduca şi spăl vase în timp ce îi interpretez (a se citi, lălăi) vreo piesă inventată celui mare. Tati e responsabil cu aspiratul, litiera pisicii şi căratul apei de la izvor. Glumesc, am noroc de un om bun la toate care mă ajuta cât şi cum poate, marele lui regret for ever and ever este că ţâţica lui nu produce nimic :P. Uneori şi al meu, dar asta e viaţa!

Timp liber – What?Ce-o fi ăla? :)) Fără exagerare, dar nu e imposibil să ai parte de câteva minute pe zi doar pentru tine. Depinde ce alegi să faci cu el. Eu îl „investesc” în blog, în lectură şi în paginile/grupurile pe care le administrez. E foarte adevărat că sunt momente când mi se face uşor dor de libertatea de dinainte de copii, dar sunt perfect conştientă că anii de acum trec atât de repede… De exemplu, 89% din acest post a fost scris cu cel mic în braţe, dormind. Evident, nu într-o singură sesiune de nani, dar e aşa dulce somnul în apropierea mamei … Aproape la fel de bun ca ciocolata înfulecată, pe ascuns, în debara, când mami are nevoie de o pauză, după o zi care nu pare să se mai termine!

Socializare – Mie imi plac oamenii. Şi îmi place să vorbesc şi să scriu. Când mă pornesc la una din astea două, greu mă mai opresc 🙂 , asta în caz că nu aţi observat. Socializăm deci organizat cu rude/prieteni/colegi şi dezorganizat oricând se poate şi oriunde. Uneori, faţă în faţă şi alteori doar telefonic sau în mediul virtual. Numărul celor care ne calcă pragul nu este foarte mare pentru că încercăm să păstrăm, pe cât se poate, tabieturile şi programele copiilor, dar avem şi amici single, şi cupluri fără copii şi cu, în proporţii variabile. Nu suntem absurzi să vorbim numai despre odrasle şi tind să cred că amicii noştri apreciază relaxarea noastră şi modul optimist de a le descrie situaţia, când suntem întrebaţi. Suntem, totuşi, genul de părinţi care preferă să ia copiii cu ei şi să se bucure de ei în diverse contexte, aşa că cei doi crai şi ei, la rândul lor, destul de sociabili.

Timp în 2 – If there is a will, there will be a way, sau cum s-ar spune pe dulcele grai moldovenesc, „îi olecuţă” 🙂 Câteodată, seara, după ce adorm copiii, rămâne timp şi pentru asta. Mă pot lăuda că măcar o dată la 2 săptămâni las amândoi copiii câte 2 (!) ore la mama. Ultima dată, am plecat cu Omul la o ciocolata caldă, în mall. A fost un soi de întâlnire şi ne-am bucurat de ea, cu adevărat. E ok, zic, încă ne iubim şi ni se luminează privirile când ne întâlnim. I-am făcut doi copii, deci o să mă ţină minte veşnic 🙂 La modul cel mai serios acum, ne e bine împreună şi când apar mici probleme suntem destul de maturi să dicutăm şi destul de înţelepţi să uităm!

Hai că am făcut un articol lung şi ordonat! Sau, mă rog, aşa îmi place mie să cred… Revin cu alte detalii „la cerere”, că tot se poartă 🙂

Pentru prieteni. În căutarea timpului TRECUT (anunţuri ziare naţionale)

Privind înapoi, la anii copilăriei şi adolescenţei, îmi dau seama, zâmbind acum, că marile conflicte de atunci – certuri incendiare, lacrimi de crocodil, vorbe aruncate aiurea fără a le cunoaşte sensul – erau simple focuri de paie. Îmi amintesc azi, cât de dureros îmi reveneam după o ceartă cu Simona sau cu Rodica. Cum eram tristă şi apatică, până uitam amândouă motivul „măreţ” care distrusese paradisul prieteniei noastre. Lacrimile se uscau, zâmbetul reapărea şi ne îmbrăţişam repede, dând uitării orice urmă de amărăciune. Ce uşor era pe atunci să păstrezi o prietenie… Cât de puţină „muncă” îmi pare acum că era implicată în creşterea şi dospirea prieteniilor din acei ani…

Apoi, câte râuri de lacrimi am vărsat când m-am mutat departe de „surorile mele de suflet”, Mica şi Feli. Cum ne-am jurat că ne vom scrie periodic, cum ne îmbrăţişam strâns, ca şi cum ne era teamă că vom pierde o parte din sensul vieţii dacă ne vom rătăci una de alta. Ce gust amar am simţit când, după o vreme, la „adăpostul” distanţei celor 400 de kilometri dintre noi, prietenia a pălit, şi-a pierdut strălucirea, frunzele… sensul… Mai lua câte o gura de aer, spasmotic, din vreme în vreme, care ne lăsa uscate de zâmbet şi de vorbe… Şi apoi, câteodată, mi se făcea aşa un dor… Scormoneam internetul şi gândurile mele, în căutarea unor întâmplări vesele, spumoase, calde, din viaţa care ne adusese împreună, în acelaşi liceu, în aceeaşi barcă… Chiar şi acum, după atâţia ani, mi se face dor de EA, prietena mea de atunci!

Anii de studenţie au trecut repede, agitat şi parcă trăiţi la cotele prieteniei primejdios de înalte. Paula şi Lăcra, Andreea, Manuela şi Ana….Figuri dragi, oameni frumoşi pe care am să îi port mereu în gânduri, dincolo de orice înstrăinare. Poate greşesc, poate exagerez, dar aşa sunt eu construită. Fiecare chip care mi-a ascultat confidenţele, care mi-a simţit tristeţile şi mi-a împărtăşit reuşitele va rămâne mereu, undeva, mai la lumină sau doar în semi-umbră…

Zâmbesc azi, când îmi dau seama cât de frumoase au fost zilele! Cât de pline, cât de lungi, cât de neasemuit de preţioase… Şi cum au trecut! Ce am păstrat de atunci?Amprente frumoase în inimă, cu nume de fiinţe speciale. Frânturi de propoziţii, gesturi, ticuri. Frici, mâini întinse şi putere. Multă putere, mult curaj şi multă iubire. Provizii necesare pentru zilele aride de prietenii curate, sincere. Adevărate. Dar nu eterne.

Îmi spuneam cândva că un prieten adevărat va reuşi să fie lângă tine, când vei avea nevoie, va găsi o modalitate. Dincolo de timp, spaţiu sau orice alte inconveniente. Azi, când viaţa mi-a dăruit înzecit pe cât mi-a luat, prietene îmi sunt alte suflete…Trăiesc frumos, îmi place să spun. Nu am mereu timp sau energie să „cultiv” grădina prieteniei. Dar, investesc preaplinul inimii mele în relaţii ce sper eu, îmbogăţesc vieţile celor spre care îmi îndrept efortul.

E greu să păstrezi prietenia vie când ai un job, o casă, unul sau mai mulţi copii, o listă de cumpărături mereu în portofel şi alte 1000 de lucruri de făcut de la trezire până târziu, în noapte, când aşezi capul pe pernă.

E mai uşor să laşi timpul să treacă… Îţi spui că mâine vei găsi 5 minute să spui „Salut! Eşti bine? Mi-era dor să ştiu de tine”. Îţi şopteşti, fără să crezi de-adevăratelea, că veţi vorbi de Crăciun sau de ziua ei, a prietenei. Că o să vă vedeţi cândva, când afară va fi soare şi „restul vieţii tale” îţi va oferi o binemeritată pauză. Şi timpul trece… Şi apoi, e tot mai greu să găseşti cuvintele potrivite, ocaziile perfecte, motivele plauzibile… Şi timpul trece… Şi zile şi luni şi ani. Şi nu mai ştii nimic despre prietena ta. Cea mai bună prietenă se pierde în negura vremurilor, te încearcă un dor, o nostalgie poate. Dar alungi repede gândul amar. Ai atât de multe de făcut, copilului îi ies primii dinţi, soţul se pregăteşte să facă o schimbare majoră în carieră, pisica trebuie dusă la veterinar şi uite, s-a terminat detergentul de vase şi untul din frigider. Laşi gândul să tacă şi punctele de suspensie să înlocuiască tot ce ai vrea, tot ce ţi-ai dori, tot ce simţi nevoia să îi spui Ei, fetei frumoase şi deştepte care era, cândva, mereu acolo, lângă inima ta.

Reţeta perfectă pentru o prietenie de durată nu există. Ştiu. Dar măcar ceva „sfaturi deştepte” pentru a ţine strâns în braţe un om care ţi-e drag? Ceva „unelte” pe care să le poţi folosi când simţi că distanţa şi înstrăinarea acaparează prietenia? Ceva „manual de funcţionare” pentru o relaţie frumoasă, fructuoasă, caldă şi prezentă? Ştiţi? Ştie cineva?

Tare aş vrea să aflu şi eu secretul. Vă voi fi recunoscătoare dacă mi l-aţi spune şi mie. De ce? Pentru că trebuie să îl dau şi eu mai departe, fiilor mei. Pentru că îmi doresc pentru ei mai mult decât pentru mine. Pentru că le doresc să aibă parte de oameni speciali, de prieteni curajoşi care să fie gata să învingă distanţa şi timpul pentru a-i avea alături.

Şi pentru că sunt sigură că o astfel de „reţetă” este de aur, în mâinile celor care o primesc, haideţi să împărţim secretul… la nivel naţional. La rubrica anunţuri în ziare naţionale.

Cum procedaţi?

1. Intraţi pe pagina aceasta. Aici veti găsi „raiul” ziarelor care publică anunţuri, pentru dumneavoastră!

2. Alegeţi un ziar, de exemplu ziarul Libertatea. Acolo, în partea stângă, aveţi multe opţiuni pe care le puteţi selecta pentru anunţul vostru, inclusiv suport online de la o persoană dornică (şi aptă!) să înlăture orice probleme aţi întâmpina în publicarea anunţului.

3. În  funcţie de opţiunile clientului, se calculează preţul şi se emite factura!

După câteva detalii despre ziar în sine, găsiţi o secţiune interesantă şi utilă privind diverse aspecte ale publicării anunţului. Simplu ca bună ziua!

PS: Aştept cu maxim interes secretele menţinerii unei prietenii de lungă durată!Dau la schimb… globuleţe cu dulceaţă (by Matei) şi turtă dulce!