Instinct (recenzie) by Ioana Duda

O carte care m-a lovit drept în moalele capului. O înghit greu, tocmai pentru că este dură, tăioasă, reală şi îngrozitor de adevărată. Din instinct, am strâns ochiii de fiecare dată când textul a devenit dureros.

Teme repetitive ca relaţia cu părinţii, prejudecăţile celor din jur, greşelile momentului, viaţa la limita supravieţuirii. Spun repetitive pentru că le simt curgând natural din text. Nu deranjant, doar ca un refren familiar.

Mi-au plăcut în mod special câteva pasaje 🙂

Oamenii se întâlnesc. Şi aleg să treacă şi petreacă împreună. Ca, vorba poetului, „iubirea cu forţa se cheamă viol”. Bărbatul îţi e scut pe pielea goală. Bărbatul îţi e piept pe care să îţi sprijini capul îngreunat de prea multe mici ori mari păcate zilnice. Bărbatul îţi e bucurie şi împărtăşanie. Bărbatul îţi e spovedanie tăcută. Bărbatul îţi stă cuminte şi tăcut pe suflet. Bărbatul te sălăşluieşte şi îţi e templu, şi rugăciune. Bărbatul tău eşti tu, atunci când nu mai poţi fi tu. Preia ştafeta şi te trăieşte el, în locul tău.

Bărbatul nu ţi-l urli, pentru că îţi e iubire şi tot ce-i adevărat pe lumea asta nu are nevoie să fie rostit.Există şi gata. Iar când ştii, nu ai nevoie să îţi confirme nimeni asta. Nici măcar tu. Bărbatul ţi-l trăieşti. Te bucuri de el. Îl priveşti şi îi vorbeşti cu ochii. Cu privirea îl mângâi, pentru că două mâini nu îţi ajung pentru a acoperi atâta suflet. Bărbatul îţi e lumină şi cale dreaptă. Îţi e ibovnic şi aer. Bărbatul îţi e copil, şi frate, şi tată, şi duhovnic, şi camarad.

Şi incă, pentru că Ioana Duda scrie rupt din instinct, tăios şi dor, dar neasemuit, neînchipuit de frumos.

Te-aş fi iubit cu toate păcatele, tristeţile, vinovăţiile, întrebările, renunţările, visurile în care nu mai ai curaj să crezi. Te-aş fi iubit cu toate extensiile tale. Cu tot ceea ce ai fost vreodată şi ai vrea să nu fi fost. Eu aş fi iubit tot ce tu urăşti mai abitir la tine. Laşule, lângă mine nu ai fi simţit nesiguranţa aia de care îmi vorbeşti acum. Pentru că atunci când eşti în centrul iubirii nu îţi e teamă, nu te clatini, nu eşti zdruncinat în fiecare moment. Eşti puternic înfipt în celălalt, că îţi cresc rădăcini în el. Dar bag samă că nu ai fost iubit niciodată, de nu ştii toate astea. Te-aş fi iubit cum nu te-a iubit niciuna până acum, pentru că niciuna nu ţi-a trimis mesaj la 12.07 noaptea Îmi e aşa de dor de tine. De ochii tăi, de mâinile tale, de zâmbetul tău.

Puţin mi-a păsat că, de fiecare dată când voiam să te mângâi cu vorba ori cu fapta, începeai să mârâi şi te-ai fi năpustit asupra mea. Îţi curgeau balele printre colţii rânjiţi a turbare. Nu mi-a fost fost frică. Doar ştiu şi eu din astea.

Pare ruptă din realitatea pe care o trăim noi, acum, în România lui 2016-2017. Acidă, o cursă pentru supravieţuire şi reuşita celui mai rapid, mai puternic, mai vivace.

Io nu-s ea, fraiere. Io-s lupoaică, mai ştii? Eu nu părăsesc şi nu trădez. Eu sfâşii tot ce îţi stă în cale. Te las pe tine în culcuş, să îţi lingi rănile, şi plec să aduc mâncare şi apă. Ucid pentru tine. Nu-mi pasă că-s animale protejate de natură ori oameni. Să dispară speciile de pe pâmântul asta, dacă de asta e nevoie ca să supravieţuieşti tu.

Voci ridicate şi o secundă până la renunţare, asta îmi trezeşte cartea.

Aştept cu răbdare să citesc şi ce-a dea doua carte a Ioanei care mi-a poposit în braţe, datorita editurii Herg Benet.

După câteva zile…

Am citit cu sufletul la gură cea de-a doua „bucăţică” de Ioana Duda – Jurnalul primei mele morţi.

Am iubit şi urât-o, pe rând, pe Ioana/Valentina. M-am rugat să nu moară. Să nu apuce să moară. Mi-am exersat, în cap, multe texte pe care să i le spun pentru a o convinge să trăiască. Am iubit îngerul şi m-am trezit, efectiv, încurajându-l şi susţinându-i punctul de vedere. Pentru că aşa sunt şi eu. Nu, nu înger :)! Aşa mă încăpăţânez şi eu să văd partea plină a paharului, să justific orice rană şi durere prin devenirea pe care mi-a adus-o. Cred şi sper, până la capăt.

Noi, de fapt, suntem ca florile. Tot ce avem nevoie e să existăm, pur şi simplu. Dar nu ştim asta. Pentru că ne naştem şi apoi familia ori societatea sau ambele împreună vin şi ne îndepărtează de noi. Unii, cei mai norocoşi, îşi dau seama pe parcurs că le lipseşte ceva. Şi vor începe căutările. Habar nu au ce caută. Unii află că în căutarea lor au plecat, de fapt. Alţii continuă toată viaţa să caute frenetic. Iar alţii înaintează din inerţie. Primii sunt singurii care se vor afla. Cei din a doua categorie sunt ăia care, atunci când află că vor muri curând, îşi fac un bucket list şi încearcă din răsputeri să  recâştige timpul pierdut. Cei din a treia categorie sunt cei care, la sfârşit, se întreabă „Ce ar fi fost dacă?”

Să nu spun, dar o iubesc pe fata asta…Ioana/Valentina sau cum s-o mai numi în continuare… Final perfect, aplauze la scenă deschisă:

• Ce m-a salvat în dimineaţa asta, îngere?
• Ceea ce salvează toţi oamenii. Singura salvare care există în toate lumile, văzute şi nevăzute, pe jumătate văzute ori simţite: iubirea.