Category

Aventuri în regatul oliţei

Da, la cererea “publicului” va fi o postare despre “cum să” şi, pe alocuri “cum să NU”. Deci, să începem, zic…
Matei are 3 ani şi câteva zile(am început postarea la o zi după marea aniversare, dar nu a fost vreme să o termin până acum). Face treburile “importante” la oliţă în proporţie de 97%. Amândouă treburile, ca să fiu mai exactă 🙂 Avem vreo lună jumate de când nu mai punem peste zi deloc scutec. As in … nici un fel de “protecţie” : nici scutec de unică folosinţă, nici scutec textil. Am trecut doar la chiloţei/boxeri de pe la începutul anului. Doar noaptea mai purtăm (încă) scutec, dar în curând vom trece doar la cele textile noaptea pentru că în majoritatea dimineţilor, scutecul este uscat.

Cum am început?

Am primit cadou oliţa cântătoare pe la 1 an. Nu ne-a interesat, am butonat-o mult, ne-am jucat cu ea prin casă multă vreme. Am avut câteva reuşite – în principal, nr. 1 şi cel mai probabil exclusiv datorită noutăţii senzaţiilor. După vreo 2 săptămâni, am renunţat. Oliţa a ajuns la bunica, apoi a fost preluată de verişorul mai mic, acum cred că o foloseşte el.

Am cumpărat reductor pentru vasul mare de WC, cum îi spuneam noi. Avea copilul spre 2 ani. L-am folosit de vreo câteva ori, cu mai puţin succes. Lui M îi era constant frică să nu cadă, să nu îl înghită WC-ul! Într-adevăr, o perspectivă sinistră! Reductorul rezistă încă, mă bucur că nu am dat pe el decât câţiva lei, a fost folosit într-o perioadă pe post de pălărie (foarte potrivită, de altfel).
Matei a folosit alternativ, scutece de unică folosinţă şi scutece textile. Din motive evidente (sau nu, dar revin cu altă ocazie) bunicii au preferat să îi pună copilului scutec de unică folosinţă. Era mai comod, mai uşor de pus/strâns şi nu trebuia curăţat foarte mult după. Se strânge, se lipeşte, se aruncă! Pentru că am beneficiat de ajutorul intensiv al bunicilor o perioadă, Matei stătea cu bunica paterna şi apoi cu bunicul matern cât timp noi, părinţii, eram la muncă, “antrenamentele” la oliţa au fost oarecum relaxate şi câteodată precipitate. Copilul avea aproape 2 ani şi uneori accepta oliţa, de obicei în diferite momente ale zilei – trezire, după plimbare, înainte de masă, după somnul de prânz. Uneori experienţa avea succes, alteori nu. În special dimineaţa, dacă era lăsat să se uite la desenele animate preferate şi nu era deranjat (10-20 minute), oliţa (cea de-a doua, simplă şi comună, luată dintr-un supermarchet) era fericită! Şi plină!:)

Apoi, a venit perioada când mami, deja însărcinata cu fratele cel mic, a rămas acasă. Încet încet, ca parte din rutina noastră zilnică, am renunţat la scutecele de unică folosinţă şi am trecut la cele textile. Foloseam oliţa frecvent, cu succes. Nu plângea, nu refuza, nu vocifera! Eu eram încântată că ne înţelegeam, că explicaţiile mele erau bine primite şi el era super fericit pentru că era reuşita lui, pe care aveam grijă să o laud. Privind retrospectiv, acea perioadă a fost una încărcată de semnificaţii pentru copilul meu cel mare, am reuţit să ne reconectăm foarte bine, nu i-am refuzat nici o clipă de atenţie şi iubire şi sunt sigură că am depus multă afecţiune în sufleţelul lui. Pentru mamele care mai doresc un copil, poate ar trebui să ia în considerare şi acest aspect…

Apoi a venit pe lume fratele cel mic şi, cum era normal, nu am mai avut vreme să stau exclusiv după el. Orarul nostru de oliţă a fost dat peste cap, am revenit la scutece şi am pierdut startul. Aşa am simţit eu, poate la fel a resimţit şi el. 🙁 Da, am considerat că ar fi trebuit să gestionez altfel perioada, poate să începem mai repede sau doar să nu abandonez “lupta” odată cu venirea celui mic.Este, de altfel, singurul regres pe care l-am observat la copilul meu cel mare. Regres despre care am tot citit ca fiind normal la venirea unui nou membru în familie. Regres de care m-am temut şi pe care l-am gestionat apoi, cum m-am priceput mai bine.

Nu vă lăsaţi presaţi de cei din jur!!! Aceştia, de multe ori cu bună intenţie, încearcă să vă “ajute” spunând lucruri ca “vai, dar eşti deja mare, ar trebui să faci la oliţa/e ruşine/e urât/etc”. Nu cred că ajuta, din contră, pe mine m-au “montat” să îmi stresez copilul! “Datorită” lor am reuşit să îl fac pe Matei să refuze vehement oliţa, să plângă la vederea ei, să prefere să “ţina” ceea ce ar fi trebuit să elimine… Am greşit că i-am ascultat sau că am lăsat vorbele lor să mă influneţeze în comportamentul meu faţă de copil, m-am condamnat pentru asta şi sper că la cel de-al doilea copil să fiu mai puternică şi mai hotărâtă şi să nu mă mai las pradă acestor “invadări”. Să nu faceţi ca mine! Luaţi-vă timp să vă cunoaşteţi copiii, să faceţi şi această etapă una plăcută, la momentul potrivit, de comun acord!

La sugestia unei prietene dragi (mulţumim din suflet, Anto!), după multe argumente mai lungi sau mai scurte, dupa “ameninţări” cu lăsatul copilului ud/murdar şi după mulţi nervi din partea mea, am stat la o discuţie cu puiul. I-am explicat frumos, pe înţelesul lui, că aştept ca el să îmi comunice când este pregătit să renunţe la oliţă. Că atât pipi, cât şi caca, cum le spune el, îi aparţin şi trebuie să aibă grijă de ele, să vrea să fie curat, să folosească oliţa şi/sau wc-ul. M-a ascultat cu atenţie, s-a gândit şi mi-a răspuns că nu este încă pregătit. L-am asigurat că îl iubesc la fel de mult, că vom încerca împreună, când va fi pregătit. Asta se întâmpla în luna decembrie 2014, avea deci 2 ani şi 10 luni. Eu, mama lui, cred şi susţin în continuare că nimeni nu ajunge la facultate purtând scutec…Puteţi să folosiţi oricând acest argument în faţa celor care vor să vă dea soluţii pe care nu le cereţi 🙂 Am tras aer în piept şi am redevenit mama lui, care îl apără de orice “cruciadă” împotriva sa. Nu am încercat să îl forţez cu nici o pălmuţă, cu nici un “nu te mai iubesc/mă supăr pe tine dacă nu ceri/foloseşti oliţa”. Mi se par abordări greşite şi nu am să le aplic!

Acum, folosim oliţa. Pur şi simplu, mi-a spus “mami, sunt pregătit să folosim oliţa!”.

Eu ALEG să am încredere în puiul meu. Mai multă decât în ce spun ceilalţi că ar “trebui” să facă sau să fie la o anumită vârstă. Îmi pare rău ca m-am lăsat influenţată, uneori, de părerile lor. Dar sunt mândră că am reuşit, împreună, să trecem şi la această etapă. Atunci când el a fost pregătit. Ştiu că sunt copii care au scăpat mai repede de scutece, dar nu ştiu (şi nici nu mă interesează) cum anume au ajuns acolo. Mi-ar plăcea să cred că părinţii lor i-au urmărit şi le-au ascultat dorinţele (ne)spuse şi au avut respect pentru ritmul lor natural de creştere şi dezvoltare, pentru că ŞI aceasta face parte din creşterea şi dezvoltarea normală, naturală a unui pui de om. Din păcate însă, mulţi dintre noi am fost “dresaţi” să facem/credem/spunem diferite lucruri… Timpul va spune ce repercursiuni există.

Am scris acest articol pentru a le da curaj mămicilor/tăticilor care sunt unde am fost şi noi. Pentru a le da încredere că da, se poate, vine şi ziua când copilul cere oliţa, chiar dacă nu îl muştruluieşti serios, chiar dacă nu începi “potty training” de cum poate sta în funduleţ . E nevoie de răbdare şi încredere în copilul tău. E nevoie de timp să îl asculţi, să îi vorbeşti, să creşteţi împreună.

Rezumat:

Scutecele textile ajută, dar trebuie să te ţii de practică şi să ai răbdare! Un copil care este ascultat şi are încredere în tine, îţi va transmite semnalele potrivite că este sau nu este încă pregătit să renunţe la scutece. O oliţă simplă, eventual într-o culoare frumoasă e suficientă. Nu are rost să investiţi în oliţe care cântă, dansează, râd, dau cu mopul, etc !:) Reductorul poate să ajute, dar nu e musai. După mine, cel mai important aspect este găsirea momentului potrivit, în care nu numai mama îşi doreşte să scape de scutece, dar ŞI copilul este gata pentru un astfel de angajament.

Facebook Comments
Facebooktwitterredditlinkedin

One Reply to “Aventuri în regatul oliţei”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.