Focus pe PLUS

E o perioadă grea. Toată lumea e debusolată. Nu știm cum să facem să fie bine. Stres, temeri, întrebări, bâlbe care cresc mult fricile noastre…Mi-aș dori să scriu cu focus pe plus.

Ce înseamnă focus pe plus?

Înseamnă să găsim feluri în care să ne ajutăm reciproc. Să ne bucurăm de ceea ce avem bine acum, aici.

Poate nu e ușor să stai doar în casă, în perioada asta… Dar ce-ar fi să folosești timpul pentru a citi, pentru a dormi cât ai nevoie, pentru a găti rețete noi sau pentru a-ți cunoaște mai bine copiii.

Pare SF ce spun?

Da, poate nu e mereu realist. Dar cred că e important să ne informăm corect, să punem umărul la această perioadă și să facem RAI din distanțarea socială.

Nu o să mai repet încă o dată mesajele pe care le vedeți peste tot și sper din suflet că le respectați.

O să pun doar câteva precizări preluate de la Cristian China Birta cu a sa campanie #AsteaAsaSeFac 🙂 Dacă vă veți abona la newsletter, veți primi în căsuța de mail muuulte idei faine. Chiar merită!

Pe pagina de FB am pus materialul vizual, pe care vi-l las și aici.

O altă inițiativă faină este cea a instituțiilor de cultură care se gândesc la sănătatea mintală a părinților 🙂 și ne oferă idei/activități de petrecere a timpului liber. Aici, doar o parte dintre activitățile la care puteți lua parte din confortul casei voastre :

Știu că mulți dintre noi avem persoane dragi, în vârstă pe care le vrem în siguranță. Dacă îi puteți ajuta, faceți asta cu întreaga inimă, mai ales în această perioadă. Pentru cei care nu au pe nimeni mai tânăr aproape, Direcția de Asistență Socială Piatra Neamț se implică direct. Luați legătura cu ei!

Posibil ca astfel de serivicii să fie posibile și în alte localități, e bine să întrebați la primăria de domiciliu a persoanei respective, sau să vedeți dacă există în zonă voluntari care pot oferi sprijin. Voi mai scrie despre astfel de inițiative, dacă și când voi afla!

Tot la nivel local, o altă inițiativă pe care o salut și pe care cred că merită să o susținem cu toții, cât de mult putem este Vivid Neamț.

Scopul lor declarat este  susținerea cadrelor medicale și a personalului de intervenție din județul Neamț! Dacă ne uităm cât de complicat este peste tot în țară cu lipsa materialelor de protecție pentru medici și asistenți, dacă vedem câte resurse înghite sistemul sanitar în perioada aceasta și câte mai rămân de făcut…inițiativa lor este mai mult decât lăudabilă. Pe pagina lor de FB veți vedea fotografii și darea de seamă a ceea ce au mai reușit, cu voluntari și sumele strânse până acum. Focus pe plus, cum ziceam 🙂

Este posibil ca imaginea să conţină: text care spune „DONEAZĂ! VIVID 2 EURO (9,66 RON) PRIN SMS LA NUMARUL 8837 CU MESAJUL: NEAMT Costul acestui sms este gratuit, 2 euro reprezintând donația! ÎMPREUNĂ VOM REUSI!”

Cu #focuspeplus îmi doresc să risipim, împreună, teama. Să ne fim alături și să demonstrăm că se poate. Să fim toți acolo unde e nevoie de noi. Să înțelegem cât de important este să ascultăm recomandările autorităților și să nu ne expunem sănătatea, integritatea, viața.

Cu speranță, vă îmbrățișez virtual! Vă rog să îmi scrieți, despre voi și despre inițiative și oameni care merită să fie cunoscuți. Despre puterea comunității, despre idei prin care putem ajuta. Acum.Noi. Aici.

Tu suferi de BURNOUT?

Ideea asta îmi tot dă târcoale de ceva vreme. A fost una dintre ideile pe care le-am auzit discutate în ultimul an, în diferite contexte. Burnout este, de fapt, așa cum am înțeles eu, din cercetarea pe care am făcut-o, un soi de epuizare fizică și psihică. Se confruntă cu acest sindrom – burnout sau  sindromul epuizării profesionale – cei care au o viată profesională foarte plină, care vin des în contact cu oamenii. Pare o boală modernă ușor de căpătat, nu-i așa?

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Prietenii de la Wikipedia spun ca denumirea a fost introdusă de către psihologul Herbert Freudenberger în cartea sa Burn Out: The High Cost of High Achievement. What it is and how to survive it (1980).

Concret, cei care suferă de burnout se pot confrunta cu tulburări de somn și/sau digestie, se simt epuizați, scade randamentul profesional, scade capacitatea de dialog și dorința de a interacționa cu ceilalți. De asemenea, în caz de burnout profesional, te simți mereu grăbit, nimic nu îți mai aduce/face plăcere, pare că nu te mai poți odihni oricât ai dormi și că viața profesională îți consumă toată energia.

Recent, am citit la Oana că există și burnout parental. Pot înțelege acest concept 🙂 Cu job, 2 copii care cer atenția constant, cu tot ce ține de casă (unele sarcini se împart în mod egal cu soțul, altele nu prea), cu restul activităților în care mă implic și pe care le fac mereu cu drag, viața mea poate fi, copleșitoare.

Ce spun eu de fapt este că avem, cu toții, perioade mai aglomerate. Cu toții avem zile în care nu avem chef de nimic. Eventual doar să ajungem acasă, să nu mai vedem pe nimeni, să ne așezăm pe canapea și să legumicolizăm la un film ușurel. Sau să ne relaxăm cu o carte în mână.

O fi burnout? Sau doar ne ajunge oboseala?

Pentru unii este nevoie de o sperietură adevărată ca să conștientizeze că drumul pe care aleargă nu este cel potrivit. Vă spuneam de faptul că anul trecut pe vremea asta – parcă nu îmi vine să cred că a trecut deja 1 an! – ajungeam la spital, treceam printr-o serie de analize și primeam o veste nu tocmai bună.

De la stresul căutării unui răspuns, după analize și mai multe păreri, după lacrimi de teamă, după ce mi-am imaginat cele mai sumbre scenarii, când în sfârșit, am avut un diagnostic clar, am fost … ciudat de ușurată.

De ce? Pentru că, în sfârșit, avea față și nume acel mare baubau cu care mă luptam. Am tras aer în piept și m-am pus pe citit, pe căutat informații.

După o vreme, mi-am dat seama că depinde de mine. Exlusiv de mine. Dacă aleg să mă las doborâtă. Dacă aleg să lupt. Dacă aleg să mă complac în acea alergare de care nu mă temeam, dar care s-a dovedit că mă afecta mai mult decât credeam.

Și am ales să fac schimbări mici, dar constante. Am reînvățat să îmi ascult corpul. Să nu mai trag de mine în toate direcțiile. Am început să PRIORITIZEZ.

Pentru că mi-am permis mie să fiu importantă. Să îmi dau șansa de a mă face bine. De a fi bine. Cu mine, în primul rând.

A fost ușor? Aș fi vrut eu 🙂 Glumesc, evident! Nu, nu a fost ușor. Nu este ușor nici acum, în unele zile. Dar simt că am crescut mult în perioada asta. Am încercat multe terapii, multe remedii. Unele mi s-au potrivit, altele mai puțin.

După 10 ani de trăit și sperat că lucrurile se pot face altfel, după atâta timp de pus suflet și de luptat, pe alocuri cu morile de vânt, se pare că m-am pricopsit și eu cu burnout.

Cred că mulți dintre noi ne confruntăm cu astfel de semne, în viața noastră profesională și personală. De multe ori, alegem să mergem înainte fără să dăm prea mare importanță.

Am câteva exemple în jur de oameni care zici că trag la jug, nu le place deloc nimic din ceea ce fac. Nu merg la muncă cu drag, acasă sunt apatici, obosiți, nu mai au răbdare și nu au pasiuni care să le încarce bateriile.

Pe de o parte, când suferi de sindromul bornout ești mai înclinat să faci greșeli pentru că faci totul mecanic, nu te bucuri de rezultat și nu mai pui suflet acolo, în activitatea respectivă. Aici cred că ne cam recunoaștem, nu-i așa? Uiți unde îți pui pixul sau unde mergeai, ce trebuia să faci urgent sau îți rătăcești telefonul/cheile/etc.

De asemenea, ideile ți se evaporă. Parcă nu mai ești tu. Nu îți mai găsești locul, nu te concentrezi pentru că ești mereu distrat și nu te poți aduna nicicum. Nu mai ai chef să stai de vorbă cu cei din jur, nu mai ești tu, cel de altădată. Ați simțit asta vreodată?

O lipsă de încredere în propriile forțe este, de multe ori, un alt semn de burnout. Ceea ce faci pare să nu fie destul, nu mai ai motivație, nu poți respecta termenele limită pentru lucrările în curs de rezolvare, etc. Anxietate, frici nejustificate, groaza de a nu fi la înălțimea situației – sună de-a dreptul îngrijorător.

Iei orice se întâmplă foarte personal. Hmm…asta este ceva ce ne afectează pe foarte mulți, chiar și în absența sindromului acesta de epuizare 🙁

E adevărat că există joburi unde e bine să îți manifești sensiblitatea, empatia, gija față de oameni, dar, ca orice lucru în exces, poate dăuna. Nu este nici o rușine să ceri ajutor specializat, la nevoie. Din contră, mi se pare o dovadă de putere, de forță să recunoști că vrei să fii iar bine cu tine și  cu cei din jur.

Mereu obosit

Extenuare, chiar și după un somn bun. Specialiștii sunt de părere că un adult trebuie să doarmă 7-9 ore pe noapte pentru a putea fi în stare să își desfășoare activitățile curente. Dar ce te faci dacă, deși reușești să dormi, te trezești obosit? Nu te poți concentra nici măcar câteva ore, dimineața, când se presupune că ai creierul odihnit și poți funcționa la randament maxim? Insomnia se poate trata, dacă o recunoști.

În perioadele stresante, mulți oameni se reapucă de vechile metehne, din păcate. Știu persoane care s-au (re)apucat de fumat în perioadele pline de la job. Sau care s-au îngrășat foarte mult pentru că mâncarea era modul lor de a face față stresului. Voi ați auzit sau aveți astfel de exemple?

Burnout sub formă de dureri misterioase

Dureri misterioase – se pare că și acestea pot fi semn de burnout. În absența unei probleme de ordin medical sau a unor situații temporare pe care le cunoști, dacă te confrunți cu astfel de dureri, poate e cazul să reevaluezi ce anume te deranjează.

Un exemplu foarte la îndemână este ulcerul de stres? Ați auzit de el? Ei bine, da. Se pare că mâncatul pe fugă, în fața ecranului, fără să mesteci cum trebuie, poziția de la birou, lipsa mișcării fizice sunt mici ajutoare pe care le oferim frecvent, inconștient, corpului nostru. Îl ajutăm să se îmbolnăvească, cu alte cuvinte.

Plictiseala constanta poate fi un alt semn că suferi de burnout. Amânarea la nesfârșit a unor sarcini, nemulțumirea constantă sunt semne că ceva, undeva trebuie remediat. Și asta destul de repede!

În caz că nu faci nimic, se poate ajunge și mai departe. Cum sună … AVC la vârsta adultului tânăr? Artere blocate? Scleroză multiplă? Depresie? Boli autoimune? Amețeala? Dureri de cap tot mai grele, tot mai des?

Ne ascundem în spatele scuzelor. Ne construim o carieră, ne luptăm pentru un job mai bun, pentru un salariu mai generos, vrem să rămânem mereu printre cei mai buni. Dar care e prețul? Oare merită?

Ne revărsăm frustrările spre cei dragi. Ridicăm tonul la familie. Nu avem timp și chef să ieșim cu prietenii. Nu ne interesează decât binele nostru, acum, aici.

Și totuși, cum scapi de burnout?

Haideți să descoperim împreună ce ne ajută. Ați trecut prin astfel de episoade. Ce vă ajută pe voi?

Eu încerc să mă înconjor de mesaje și imagini pozitive. Mulțumesc mult pentru un super tablou cu marea (mai multe astfel de idei vă poate oferi Corina).

Am descoperit că pe mine mă relaxează apa. Să stau câteva minute să îmi trag sufletul, să mă vad cu prietenele mele la un ceai, să citesc o carte bună, pe îndelete. Apoi, să fac schimbări – unghii colorate și vesele, puțină primăvară în tunsoare sau garderobă, un parfum personalizat din uleiurile esențiale care îmi plac. Toate sunt mici plăceri pe care mi le fac, pe care mi le ofer și de care mă bucur mereu.

Copiii tăi au limite? Dar tu?

Educația prea severă vs educația prea relaxată

Eu și generația din care fac parte am fost educați după metoda “veche”. Mulți dintre părinții noștri aveau un stil sever de educație. Copilul nu are dreptul la o opinie, trebuie să se supună voinței și “indicațiilor” părinților, cu limite stricte și neflexibile. Câtă vreme stai sub acoperișul meu… știți modelul!:(

Atenția tuturor era orientată spre comportament. Să nu greșești, să nu ne FACI de RUȘINE, să nu VORBEASCĂ lumea, să nu ieși în evidență. Nu neg că unele dintre ele erau rezonabile, dar cred că nu ni se spunea de unde vin aceste limite.

Văd încă, la adulții din jur, cât de greu le este să își contrazică părinții. Cât de greu le este să spună NU, să gândească altfel și să reacționeze în consecință.

Astăzi, multe familii aleg o abordare diametral opusă, punând în centrul atenției trăirile emoționale ale copilului, dându-le acestora o importanță totală. Tendința aceasta, deși bazată pe intenții  foarte bune, are alte efecte.

Gândim “nu vreau ca copilul meu să treacă prin ce am trecut eu” sau “îmi voi proteja copilul cu orice preț de suferințele emoționale pe care eu le-am avut în copilărie”. De aici, începem să acționăm. Proiectăm asupra copilului temerile noastre, le punem în cârcă lupta noastră. O fi corect, mă întreb? Avem tendința de a înlocui limitele rigide cu o educație lipsită de limite.

Știu și cred că venirea pe lume a puiului de om și toate etapele din dezvoltarea sa, prin care trecem împreună, părinte și copil, ne cresc pe amândoi. Dacă avem noroc și deschidere, pot crește și familia ca atare. Dar, oare e corect să ne vindecăm astfel? Prin ștergerea unei părți din copilul nostru – cu nevoi, dorințe și vise diferite – pentru a ne permite nouă rescrierea trecutului nostru.

Este esențial să oferim puiului de om ascultarea și validarea sentimentelor, dar, totodată, suntem responsabili să menținem  un mediu stabil și sigur unde copilul să își exerseze abilități precum răbdarea, conștiența de sine și a celorlalți, reziliența. Și limite sănătoase.

Unde e echilibrul?

Postarea asta a pornit pentru că sunt și eu acum în altă etapă. Aceea în care copiii se mai ceartă, discuțiile mai degerează. Să vă spun cum intră în coliziune direct ceea ce spun eu și ceea ce spune bunica? 🙂 Nu vă mai spun!

De asemenea, mai exista și minciunile copiilor. Parte din procesul normal, natural de creștere. Unele studii spun că comportamentul de a minți al copiilor apare în special la copiii cu un IQ mare, la cei extrovertiți și la cei crescuți în mediu autoritar. Pe temen lung, nu ne ajută să luăm personal minciunile copilului, nici să ne vărsăm frustrările oricând, oricum.  Motivele pentru care copiii mint sunt diverse, dar ele există.

Cum  intervin adulții?

Uneori,facem confuzia între control și fermitate. Între control fără limite și limite sănătoase. Sunt situații în care părintele, din teama de a nu fi prea sever, evită setarea unor limite sanatoase, de bun simț pentru propriul copil.

Se spune că severitatea ține de așteptări înalte, de perfecționism și frica de eșec, dar poate fi dublată și de  tendința de a controla comportamentul celuilalt. Tendința de control vine din nesiguranță  și în lupta de a  exercita acest control, se dispută limitele puterii.

Copiii nu pot înțelege încă jocul puterii, dar pot, intuitiv, să testeze limitele în relație cu părinții. Din nefericire, câtă vreme adultul se poziționeaza într-un astfel de joc, va pierde de cele mai multe ori. Atâta vreme cât cineva își dorește să “câștige” lupta, chiar și la nivel subconstient, va genera în celălalt frustrare, enervare, “las’ că-ți arăt eu cine câștiga” și altele de genul acesta. Pe de altă parte, fermitatea vine din responsabilitatea părintelui pentru binele copilului.

Părintele responsabil știe că este capabil să facă alegeri potrivite pentru copilul tocmai pentru a-l proteja și a-l ține în siguranță.

Fermitatea se manifestă cu calm, cu blândețe și cu iubire, fără să fie retrasă susținerea emoțională. Ea nu lasă loc de negociere pntru că nu este un joc de putere.

Fermitatea permite exprimarea emoțiilor copilului, fie ele și de nemulțumire, fără a permite negocierea pe regula stabilită. Cu alte cuvinte, mesajul transmis este : “Eu, părinte, sunt responsabil pentru siguranta ta. Eu sunt adult, deci am capacitatea să văd și să hotărâsc ce e bine pentru tine, chiar dacă acum, ți se pare nedrept/nu îți place hotărârea mea. E perfect în regulă să fii nemulțumit, supărat, nervos și sunt alături de tine. Te iubesc infinit, dar am luat această hotărâre și te rog să o respecți. În caz contrar, acestea for fi consecințele …”

Deci, cum e cu limitele sănătoase?

Limitele sănătoase stabilite de către părinte (care nu sunt negociate de copii) și care sunt monitorizate de acesta, reduc anxietatea. Regulile care au legătura cu rutina (de exemplu cele legate de ora de mers la culcare, timpul petrecut în fața ecranelor, etc.) creează predictibilitate. Puiul de om știe la ce să se aștepte. Se reduce astfel  incertitudinea, motorul anxietății.

Concret, este mai important să rămâi în siguranță, copil fiind, decât să te simți bine emoțional. Da, e acceptabil să nu primești de fiecare dată cu zâmbetul pe buze limita, dar siguranța este prioritară.

În caz contrar, dacă aceste reguli se negociază, este pus în pericol chiar sentimentul de siguranță. Creierul copilului nu este dezvoltat în totalitate. Un copil nu este un mini-adult. Din punct de vedere al dezvoltarii neuro-psihice, copilul nu are capacitatea de autocontrol a unui adult. Pe termen lung, se formează sentimente de nesiguranță, sentimente copleșitoare, stări anxioase.

Toți copiii  își exersează abilitățile de gândire creativă și vin cu argumente din ce în ce mai sofisticate în negociere. Unii copii sunt mult mai predispuși stări de anxietate. Un copil supradotat sau doar foarte empatic percepe că este diferit de cei de vârsta lui și vede că uneori îi pune în încurcătura chiar și pe părinți cu argumentele pe care le aduce în discuție. Dar, nu uitați că nevoile emoționale ale copilului sunt pe măsura inteligenței de care dă dovada.

Cu cât copilul manifestă mai mult din inteligența cognitivă, cu atât are mai mare nevoie de susținere emoțională, de siguranță și de stabilitate, pentru a găsi echilibrul interior și a avea încredere în sine.

Teoria lui Jean Piaget, referitoare la stadiile de dezvoltare ale copilului, scoate în evidență faptul că un copil până la 7 ani inca are o “gândire magică”. Realitatea și lumea fantastică coexistă. Prin urmare, libertatea de alegere a copilului preșcolar ar fi bine să se limiteze. Oferiți-le alegeri simple – ceai sau lapte la micul dejun, de exemplu.

Copilul de la 7 la 12 ani intră în etapa “operațiilor concrete”, adică gândirea lui se ancoreaza foarte bine în ce e vizibil, concret, îi plac regulile și caută stabilitatea și siguranța, va trasa, la rândul său, reguli pentru partenerii de joacă.

Însă acum,  totul e văzut cu valoare absolută, în alb și negru, fără nuanțe de gri. Mintea lor încă nu poate cuprinde scenarii în care un lucru este și bun și rău în același timp.

După 12 ani în sus, copilul dezvoltă gândirea abstractă și capată o altfel de înțelegere a lumii. El simte nevoia să experimenteze cât mai mult, tocmai pentru a-și regla și internaliza felul în care  se raportează la lume. Va dori mai multă autonomie, însă e important ca părintele să stabilească limite, deoarece copilul este condus de impulsivitate și oscilații emoționale ce au legătură cu schimbările hormonale prin care trece.

Este bine să oferim autonomie gradual, odată cu înaintarea în vârstă a copilului, cu numărul și complexitatea îndatoririlor și a responsabilităților pe care le capătă.

În lipsa acestei legături directe între libertate și consecința propriilor acțiuni de la o vârstă cât mai fragedă, este posibil să creștem adulți nesiguri, naivi, neancorați în realitatea și provocările vieții. Sau, și mai grav poate, adevărați narcisiști.

O personalitate narcisistă nu acceptă limitele sănătoase 

Este firesc pentru copilul mic să aibă o atitudine în care crede că el este centrul universului. Setând limite sănătoase evităm să transformăm copilul într-un mic narcisist. Atunci, va considera că totul i se cuvine, oricând, oricum și că restul oamenilor (mama, tata, bunica, doamna învățătoare, prietena, etc.) sunt responsabili pentru satisfacerea nevoilor și dorințelor sale.

La vârstele mici, copilului i se va spune “nu ai voie să…” cu funcția de reglare a comportamentului, dar și de limitare a propriei puteri. Astfel, va înțelege că “nu orice e posibil”, ceea ce îl va ajuta să realizeze inclusiv faptul că uneori,  el însuși nu va reuși să facă ceva ce și-a propus, din n motive.

Micile dezamăgiri din copilăria primară îl confruntă pe copil cu realitatea și ajută la dezvoltarea empatiei.

Când va conștientiza, cu ajutorul limitelor setate de părinte, că nu orice e permis pentru că poate deranja pe altcineva, va putea exersa empatia.

Dacă părintele nu transmite un mesaj coerent despre importanța respectării limitelor și libertăților proprii și a semenilor, precum și a empatiei, e posibil să creștem adulți care cred/simt că “pot obține orice manipulându-i pe ceilalți” și nu va fi capabil să lege relații sincere, profunde și sănătoase. Concret, este o rețetă sigură pentru succes profesional, dar eșec în viața personală.

Nesiguranța ca un bulgăre de zăpadă 

Studiile în domeniul neuroștiinței  arată că neuronii oglindă se activeaza în egală măsura când acționăm, avem un comportament, dar și când observăm comportamentul altcuiva care realizează o acțiune, un comportament. Un părinte ezitant, șovăitor, ușor de înduplecat va învăța pe copil, chiar fără voie, să fie șovăitor, ezitant, ușor de convins/manipulat de alte persoane.

Alergând zilnic, printre stres, oboseală și sarcini de zi cu zi, e greu pentru un părinte să poată gestiona eficient, cu calm și empatie protestele copilului. E important însă să transmitem mesajul corect puiului de om.

De cele mai multe ori, învățăm mai degrabă prin ceea ce fac ceilalți decât prin ceea ce predică ei.

Focus pe comportament vs. pe relație

Deseori, comportamentul nostru este o poartă către lumea exterioară. Un comportament nepotrivit, exagerat într-o anume direcție poate fi un semnal, un strigăt de ajutor pentru atenție sau chair o afecțiune. Poate copilului îi este rușine să pună în cuvinte nevoia sa, poate se simte vinovat sau nici măcar nu își dă seama de nevoia neîmplinită.

Mai mult, se spune chiar că, în lipsa unei relații securizante cu adultul, copilul va căuta relații de atașament cu cei de vârsta lui, poate evada în lumea viselor, închipuirilor sau se poate pierde în presudorelația cu ecranele luminoase.

O soluție poate fi timpul special, cu fiecare copil în parte, cât de des se poate sau suspectați o nevoie acută. Câteva minute în fiecare zi de conectare adevărată, joc împreună sau o activitate aleasă de copil pot face minuni, pentru relația dintre tine și copilul tău. În plus, limitele vor fi acceptate mai ușor.

Pentru a putea să se deschidă, cu încredere și entuziasm, este important pentru copil să se simtă acceptat, văzut, validat în relațiile semnificative din viața lui, prima și cea mai importanta fiind cea cu familia.

În loc de concluzie, recunosc și eu că meseria de  părinte este un rol ce se învață din mers. Nu există o o rețetă general valabilă, nu există părinte perfect și nici copil perfect. E necesar să fim îngăduitori cu noi, să ne permitem adaptarea pe parcurs și să nu ne creem așteptări false. În fiecare zi creștem și devenim mai pregătiți pentru această fișă a postului.

 

7 luni

7 luni în care am testat cât de tare mi se potriveşte ceva ce mi-am dorit încă de acum 10-12 ani

7 luni în care am alergat să fac totul pentru a mulţumi şi dreapta şi stânga

7 luni în care am renunţat la sport (iniţial, din cauza unor mici probleme de sănătate)

7 luni în care am scris mai puţin (uneori, deloc)

7 luni în care am am citit pe apucate, tot ce mi-a picat în mână

7 luni în care viaţa a trecut repede, pe negândite, fără să simt

7 luni în care am descoperit oameni frumoşi, în care m-am bucurat pentru minunile lor şi am încercat să fiu acolo, la nevoie, în clipele mai grele

7 luni în care au trecut sesiuni(cu bine, pentru alţii – eu am fost doar susţinător)

7 luni

Mult sau puţin, au trecut. Acum, eu în urma lor, mă simt mai bogată. Mai obosită. Mai cu sens simt că e lupta mea de fiecare zi.

Am crescut mult. Am învăţat. Am greşit şi am corectat. Am lăsat de la mine şi mi-am dat seama că uneori, e mai înţelept să ai răbdare şi să modifici, pe parcurs, dacă e cazul.

Au fost luni în care (deloc întâmplător, evident!) am curăţat răni vechi de ani de zile. Am scris scrisori şi am plâns lacrimi mult adunate. Am primit idei noi şi mi-am descoperit puteri pe care nu mi le cunoşteam.

A fost greu? Nu ştiu! Nu simt decât acum, când deja lucrurile redevin cum erau, că s-a adunat oboseală. Că s-au adunat nespuse şi că m-am rupt în bucăţele şi m-am răspândit în diverse activităţi.

Aşa sunt eu – pun suflet acolo unde sunt. Chiar dacă stau 5 minute sau 7 luni. Chiar dacă merită sau nu prea. Nu pot să fac ceva (ORICE) doar pentru că trebuie sau pentru că e … la modă.

Nu regret. Deşi, câteodată, mă doare tare că …lucrurile nu ies aşa cum ar trebui.

Dar…ca un fum au trecut 7 luni. Au rămas câteva amintiri, câteva imagini foarte clare. Şi eu, care încă mai fac temele pe care ni le dă Oltea Tudose.

Am tot căutat tonul potrivit în care să scriu postarea asta. Am tot cerut vreme şi gând lin să pot aşterne pe hârtie.

Mulţumesc celor 7 luni care m-au crescut să ajung AZI, aici! Mulţumesc oamenilor care mi-au ghidat paşii! Celor care mi-au ridicat piedici şi celor care mi-au şters greşelile.

7 luni ca o călătorie 🙂

Şoapte Urbane sau cum arta prinde viaţă colorată

Să facem cunoştinţă, eu sunt Irina de la blogulirinei.ro. Cine eşti tu?
Mămica Șoapte Urbane: Sunt Ina Noileanu, un om cu suflet bun, aşa spun cei care mă cunosc. Sunt un om care iubeşte frumosul, cel văzut şi cel nevăzut, pentru că mereu încerc să privesc dincolo de aparenţe.
Eşti o mamă care lucrează de acasă? Cum a început această “aventură”?
Mămica Șoapte Urbane: Lucrez şi de acasă după amiaza, când timpul îmi aparţine. Aventura handmade a început când fiul meu avea 5 ani şi am rămas doar noi doi. A pornit dintr-o necesitate, iar acum, după 25 de ani, este mai mult decât un hobby, a devenit un bussiness cu acte în regulă.
Spune-mi, în câteva cuvinte, care este “superputerea ta” ? Hai să vorbim despre proiectul tău!
Mămica Șoapte Urbane: “Superputerea mea”, dacă mă întrebai acum 20 de ani, ţi-aş fi răspuns “fiul meu”. Au fost ani în care, oricât mi-ar fi fost de greu, privindu-l, mă reîncarcam.
Acum însă, răspunsul este altul. “Super puterea” este pasiunea pentru frumos, combinată cu miile de ore de muncă, de teste, de făcut şi desfăcut. Oare faptul că sunt perfecţionistă poate fi încadrat tot aici?
Proiectul Şoapte Urbane, în forma de acum, este dezvoltat de 4 ani. Doi ani de studiu dedicaţi în exclusivitate testelor de comportament ale muşchiului stabilizat. Un an în care am creat conceptul de mini aranjamentele prototip şi studiat impactul, evident cu ajutorul prietenilor. Absolut tot ce este integrat în concept, de la muşchi, plante, cutii, fotografii trebuie să fie de cea mai bună calitate.
Azi, Şoapte Urbane înseamnă o echipă. Există sedinţe foto planificate din timp. Majoritatea fotografiilor din pagină sunt lucrate de Corina Alexandrescu, pe partea de marketing am o colaborare cu Simona Alexandrescu şi în atelier lucrez cu Carina Cris.
De ce o astfel de alegere?
Mămica Șoapte Urbane: Sunt o mare iubitoare de flori şi parcă florile tăiate se duc prea repede. 🙂 Mi-am dorit să dezvolt un concept floral ecologic şi multă vreme am cochetat cu hârtia creponată. La un moment dat, Vlad, fiul meu, mi-a sugerat să dezvolt doar partea cu muşchi stabilizat şi plante cu structură lemnoasă. De aici şi alegerea.
Care sunt sursele de inspirație? Cum capătă formă un aranjament? Cât este arta și cât este tehnică?
Mămica Șoapte Urbane: O să sune a lipsă de modestie. Singura sursă de inspiraţie sunt chiar plantele cu care lucrez. Îmi pun pe masa de lucru câteva flori, elemente uscate, (la începuturi desenam) şi lucrez ca la un puzzle. Procesul poate dura şi două saptămâni, pentru că rezultatul trebuie să fie Wow! Dacă o întrebi pe prietena mea, Elena Andrei, artist plastic, o să spună că este artă 100%.
Este greu să “construiești” astfel de povești colorate? Ai un anumit ritual când creezi?
Mămica Șoapte Urbane: Când iubeşti ceea ce faci, totul devine o provocare, imaginaţia este turată la maxim. Ritual, da, întotdeauna cu fundal muzical, muzică clasică când concep noi modele. La final, când prototipul este gata, gata, dansez cu el. Partea cea mai haioasă este alegerea unui nume. La începuturi apelam la cei din jur, acum, de fiecare dată, îi invit pe vizitatorii paginii Şoapte Urbane.
Ce te motivează să mergi înainte? Să îţi doreşti dezvoltare?
Mămica Șoapte Urbane: Bucuria cu care sunt primite, feedback-ul constant pozitiv. Poveştile pe care le scriu o dată cu finalizarea lor. Lumea plantelor este fascinantă. Simt că pot să aduc multă culoare în jur doar jucându-mă cu multe texturi.
Spune-mi, Irina, cine fuge de dezvoltare? Pasul următor este Instagram şi un site de prezentare. Caut câteva recomandări.

Cum au reacționat cei dragi, cei din jur, atunci, la început și cum s-a schimbat atitudinea lor acum?
Mămica Șoapte Urbane: Reacția prietenilor a fost constant pozitivă, critică atunci când era cazul. Apropo de prieteni, am un ajutor de nădejde când vreau să testez rezistenta la transport. Fac coletul, trimit 500 de km, îmi face poze când deschide. Deseori, când pleacă în țări exotice, îmi trimit fotografii cu plante.
Nu m-aș vedea făcând altceva, dar dacă într-o zi, nu aș mai putea face exact ce fac acum, aș …
Mămica Șoapte Urbane: Hm, grea întrebare. Clar aș rămâne în lumea florilor, sunt fascinante, cel puțin pentru mine.
Și ca să încheiem cu zâmbetul pe buze, care este cea mai amuzantă întâmplare legată de pasiunea ta 🙂
Mămica Șoapte Urbane: Da, am auzit pe cineva spunând … Ea este doamna cu mușchi.
Mulțumim doamnei Ina – cea cu puteri magice 🙂 şi avem o surpriză pentru voi.
Un concurs călduţ 🙂 Șoapte Urbane pune la bătaie un aranjament floral ca acesta 
Ce trebuie să faceți? E foarte simplu:
1. Lăsați aici, pe blog, un comentariu, spunându-ne care este persoana pentru care vreți acest aranjament și de ce. Voi juriza împreună cu doamna Ina, deci nu vă sfiiți să fiți sinceri și originali.
2. În semn de mulțumire pentru generozitatea sponsorului, ar fi drăguț să aruncați un ochi pe pagina Șoapte Urbane – poate vă inspirați pentru alte daruri minunate, tot se apropie luna Martie, nu?
3. M-aș bucura să susțineți proiectele mamelor din comunitatea Work at Home Moms – sunt mame harnice, care pun mult suflet și pasiune în ceea ce făuresc. Periodic, vorbesc aici despre ele, deci, prin abonarea la blogul meu veți fi la curent cu ceea ce fac mânuțele lor harnice 🙂
Concursul se desfășoară în perioada 1 februarie – 16 februarie, urmând ca pe 19 februarie să anunțăm câștigătorul premiului.
Evident, m-aș bucura și eu de like-uri la postarea mea sau de distribuirea articolelor pe care le scriu. Asta înseamnă să ne pese de cei din jurul nostru, nu?

Pink Interviu cu Eli Liliac. Super WAHM la raport

Despre Eli Liliac sau Pink WAHM (cum o veţi descoperi) am aflat în grupul WAHM, la unul dintre call-urile lunare – mini proiecte prin care noi, comunitatea mamelor curajoase şi creative, punem mână şi suflet alături pentru a ajuta pe una dintre cele care merită să îşi împlinească un vis profesional 🙂 Eli a crezut în visul altei WAHm, eu mi-am dorit să ajut şi aşa ne-am cunoscut virtual.

Mai departe, viaţa ne-a dat fel de fel de teste 🙂 Pe care le-am trecut, dar timpul nu ne-a iertat. Deci, iată-ne, după câteva luni, decise să aducem în faţa voastră un om, o poveste, câteva întrebări şi mai multe răspunsuri 🙂

Să trecem la treabă, deci…

Scurtă carte de vizită …

 Pink WAHM – Am 38 de ani şi un năzdrăvan pe nume Mihnea. De formare sunt inginer, dar am urmat şi cursuri de artă. Arta a fost prima mea dragoste, încă din perioada copilăriei şi întotdeauna am ştiut că voi reveni la ea, am cochetat toată viața cu partea creativă și am reușit să revin în totalitate la ea după renunțarea la o carieră în marketing, acum aproape 8 ani. Un trigger important pentru mine în a alege să fac ce îmi place a fost nașterea lui Mihnea 🙂

Eşti o WAHM? Cum ai ajuns în această comunitate?

Pink WAHM – Da, sunt o Wahm și am ajuns în această comunitate minunată după ce mi-a povestit de ea o prietenă dragă.

Laudă-ţi puii sau proiectele 🙂

Pink WAHM – Am două mari proiecte pe care le desfășor în paralel, pentru că îmi sunt atât de dragi, încât nu pot renunța la nici unul.

Primul este Pink Paperland – unde mă ocup de graphic design. Aici sunt din nou două ramuri – avem o parte care se ocupă strict de invitații de evenimente şi tot ce ţine de papetăria de eveniment, de la numere de masă până la etichete, meniuri, place-card-uri etc, şi o a doua ramură – Zalt Design – care se ocupă strict cu design-ul de marketing şi publicitate – unde intră tot ce ţine de acest lucru de la logo la flyere, cataloage sau bannere gif pentru reclamele on line.

Al doilea este Eleonore’s – unde tricotez pături din merinos personalizate pentru copii. La fiecare pătură vândută, o alta se donează sau o parte din bani merg către diverse ONG-uri care au proiecte cu copii și mai ales pe partea de educație.

 

Ce anume te recomandă?

 

Pink WAHM – Creativitatea, seriozitatea, implicarea și clienții mulțumiți, în primul rând.

 

Care este cel mai dificil aspect al activităţii tale? Dar cele mai motivante aspecte?

Pink WAHM – Cred că cel mai dificil aspect al activității la mine, (cel puțin uneori!) este gestionarea relaţiei cu furnizorii (există servicii pe care le externalizez), iar ca motivant o să consider întotdeauna clienții mulțumiți cu mic și mare 🙂

Ai susţinători? Familia unde are loc în toată această alergare?

Pink WAHM – Cel mai mare susținător al meu este soțul meu care întotdeauna m-a încurajat să îmi urmez drumul și mi-a fost alături în această călătorie cu urcușuri și coborâșuri.

Închide ochiii şi spune-mi ce ai fi ales, dacă nu acest drum?
Pink WAHM – Când eram mică, o perioadă am visat să devin arheolog, să călătoresc şi să descopar lumi noi, apoi îmi aduc aminte când am început să desenez şi să fac chestii pentru casă, pentru mine din te miri ce 🙂 Adică cumva tot spre design 🙂
Care este secretul succesului, din punctul tău de vedere?

Pink WAHM – Cred că, pentru mine, secretul succesului a constat în multă muncă, nu am încetat să învăț, consider că în orice domeniu trebuie să continui să înveți, să tratezi fiecare client așa cum tu ai dori să fi tratat și să îți folosești creativitatea la maxim.

Suntem la finalul anului. Ce mai urmează, pentru tine?

Pink WAHM – Pentru mine, urmează un an important, deoarece în primăvară voi lansa un al treilea proiect pe partea de design, de data aceasta de little fashion cum îmi place mie să spun

Un mesaj de final pentru mine şi cititorii mei 🙂

Pink WAHM – Să încerce în tot ceea ce fac sa fie buni, să nu renunțe si să continue să învețe. Și să aibă un an nou minunat și plin de dorințe împlinite

 

Sper că mica noastră discuţie v-a inspirat. Mult succes în toate proiectele tale, dragă Eli şi să ne auzim cu noi proiecte, curând!

PS – Mi-am dorit un strop de culoare …de aici acest Pink interviu 🙂

Cărţile lui 2018. Prima parte

Prima parte a unui periplu în cărţile lui 2018 – cărţi citite şi păstrate în suflet şi în memorie 🙂

  1. Împreună – Anna Gavalda

O carte despre frici, despre prietenie, despre fapte bune, speranţă si şanse neaşteptate 🙂

2. Fulgi de iubire – 3 poveşti de dragoste “uşurele”, de adolescenţă. Îmi spunea cineva acum o vreme că îi lipsesc primele sărutări cu fluturi şi emoţii… cam în genul acela sunt cele 3 poveşti 🙂 Citirea merge repede, o carte de relaxare, aş spune.

3. Amantele trecutului – Alexandra Gheorghe

Mă aşteptam să fie mai deocheata puţin, având în vedere avertizarea de 18+. Mi-a plăcut pentru că este o carte care te face să te gândeşti, să cauţi în tine răspunsuri şi pentru că “pare” adevărată, credibilă. M-am bucurat să o citesc şi am parcurs-o repede, deşi o cumpărasem cadou pentru soţul meu. 😛

Un citat care mi-a plăcut:

Din punctul meu de vedere cred că orice femeie este puternică, iar totul depinde de ea dacă ştie să îşi administreze forţele sau nu. Ne naştem cu această putere şi doar cine reuşeşte să o descopere, să îi afle rostul, să îşi descopere înlăuntrul ei adevăratele forţe dobândite, doar aceea se poate numi o femeie puternică.

Cum iubim o femeie puternică? Sincer, curat, fără prea multe dulcegării, ca sarea-n bucate.

Cum o faci fericită? Fiind alături de ea. Să o susţii şi să nu o minţi. O astfel de femeie ştie să facă faţă adevărului şi provocărilor.

Ce îi place cel mai mult? Viaţa, nu se opreşte din luptă chiar la mijlocul ei. Iubeşte să trăiască, să zâmbească şi să îi facă fericiţi pe cei din jurul ei.

Femeia aceasta, puternică, există! Este în inima fiecărei doamne sau domnişoare, văduvă ori amantă, în toate există şi doar aceea care este demnă de a purta acest nume, îi cunoaşte cu adevărat valoarea.

4. Privighetoarea – Kristin Hannah

O carte pe care am citit-o cu tot sufletul, cu pătura trasă până la ochi, cu picioarele îngheţate, schimbându-mi des poziţia şi totuşi fremătând de curiozitate să aflu ce se mai întâmplă. Mi-a rămas privirea mult timp pierdută dupa ce am închis cartea. Câtă durere, câtă iubire, ce vieţi, câte secrete, ce greu de dus…
Destinul unei supravieţuitoare a regimului nazist în Franţa.

Vianne Mauriac este o femeie pe care merită să o cunoşti. Pe sora ei, “războinica” şi neînduplecata Isabelle am iubit-o de la primele pagini. Am luat arma în mână, împreună cu ea şi am fost târâtă, conform paginilor, în câteva îngrozitoare lagăre.
Nu am cuvinte să spun tot ce am putut trăi citind, visând şi meditând cartea aceasta. Nu pot decât să sper că voi mai găsi astfel de cărţi, când va fi timpul potrivit, în viaţa mea, pentru ele.

5. Lecţia de stil – Dana Budeanu

O carte de ajutor, de tipul CUM SĂ… 🙂 Pentru mine, care mi-am propus pentru anul acesta o definire de stil a fost o lectură uşoară din care mi-am notat (mental) câteva idei şi sper să le pun în practică în perioada următoare. Deşi cartea a ajuns la mine la aproape 10 ani de când a fost scrisă, câteva idei de bază sunt general valabile şi pot fi aplicate oricând, nu-i aşa?

6. Ce-aş fi eu fără tine? – Guillaume Musso

Ca de fiecare dată, citesc Musso cu sufletul la gură, pe nemestecate, pe sufletul plin şi apa vie în suflet.

“De gândit, gândim în cuvinte, căci cuvântul e cel care dă gândirii cea mai înaltă şi mai adevărata existenţa a sa” – Hegel

Dacă există un lucru la care ţii mai presus decât la orice altceva, nu încerca să-l ţii cu forţa. Dacă e să fie al tău, al tău va fi, pentru totdeauna. Dacă nu e să fie al tău, înseamnă că nu a fost al tău dintru începuturi.

7. O pasiune interzisă – Joanna Trollope

Un roman despre viețile celor două gemene – Lizzie și Frances- despre transformările prin care trec, de-a lungul câtorva ani. Mi-a plăcut ambivalenţa câștigării și pierderii controlului asupra propriei vieți.

 

8. În căutarea unui destin – Jojo Moyes

Ca de fiecare dată, cărţile lui Jojo mă lasă total nepregătită, în aer după ce o poveste mă ţine captivă în imaginaţie. Mi-a plăcut emoţia unui început, mi-a plăcut curajul nebun şi inconştienţa unor femei de a traversa o lume de necunoscut pentru a lua viaţa de la capăt. Am plâns pe alocuri, m-am înfuriat când am simţit gustul părerilor preconcepute. Dar dragostea, prietenia adevarată învinge. Aşa trebuie să fie. Lumina Învierii m-a găsit cu această carte pe noptieră. Mi-am petrecut câteva ore în zi de sărbătoare pentru a termina de citit. Nu-mi pare rău şi aştept noi emotii 🙂

9. Soţii de artişti – Alphonse Daudet

O cărticică spumoasă, sarcastică, numai bună de descreţit frunţile. Dincolo de aerul amuzant, câteva lucruri importante se desprind din dialogul între doi oameni ai artelor, unul însurat şi altul dorindu-şi căsnicie, familie şi tot restul 🙂 Ceea ce îşi face omul cu mâna sa… 🙂

10. Silver Bay – Jojo Moyes

Am râs, am plâns şi mi-am strâns tare, tare la piept puiii de om, citind această poveste. Nu cred că pot scrie mai puţin emoţional despre astfel de poveşti. Aşa sunt eu, zilele acestea, aşa sunt cuvintele cu care Jojo mă “loveşte” şi pot spune doar că mai vreau, şi că aştept noi cărţi. Pur şi simplu 🙂

11. Christine Feret-Fleury -Fata care citea în metrou

Un roman pe care l-am citit greu, deşi la final impresia finală este bună. Mi-a plăcut ideea unei lumi în care există oameni ca Soliman, Juliette şi Zaide. În spiritul acestei idei, poate e o idee bună să oferim carţi. Poate găsim oameni unde aceste seminţe găsesc sol fertil.

Că sfârşise prin a crede, nu, prin a dobândi certitudinea că între copertele cărţilor se ascundeau deopotrivă toate bolile şi remediile? Că întâlneai acolo trădarea, singurătatea, crima, nebunia, furia, tot ce putea să te înhaţe de gât şi să-ţi strice existenţa, fără a mai pomeni de a altora, şi că uneori să plângă deasupra paginilor tipărite putea salva viaţa cuiva? Că a-ţi găsi sufletul pereche într-un roman african sau într-o poveste coreeană te ajută să înţelegi în ce măsură oamenii sufereau din cauza aceloraşi rele, în ce măsură se asemănau, şi că era posibil să-şi vorbească unii altora – să-şi zâmbească, să se mângâie, să schimbe semne de recunoaştere, oricare ar fi acestea – pentru a încerca să-şi facă mai puţin rău, fără a se sinchisi de ziua de mâine?

Iată că am ajuns la jumătatea lui iulie şi am citit (doar!) 11 cărţi despre care am simţit că e cazul să povestesc aici. Au mai fost lecturi, dar fără a lăsa o impresie atât de puternicî.

Voi cum staţi cu lectura pentru anul acesta până acum? Am zis că e o idee bună să las listuţa aici, poate vă alegeţi lecturi pentru lunile următoare. Sunt bucuroasă să primesc recomandări de la voi, prietenii mei, pentru perioada următoare, mai ales având în vedere că va urma concediul la mare 🙂