Legătura dintre boală şi faptele noastre

Când suntem sănătoşi, mulţi dintre noi alegem, conştient, să nu ne gândim la boală. Sau dacă o facem, forţaţi de împrejurări sau doar ca exerciţiu mental, arborăm ca pe un steag alb „mie nu mi se poate întâmpla asta” / ” pe mine nu mă poate ajunge boala”/”eu sunt încă tânăr şi sănătos”.

Ce este și de unde vine boala?

Ca un stereotip, e uşor de susţinut că boala este un apanaj al oamenilor bătrâni sau care se dedau exceselor, de orice fel. Pe de altă parte, mai există şi varianta celor care se retrag speriaţi ori de câte ori aud de un om bolnav tocmai pentru că gândindu-se prea mult la asta încep să experimenteze, real sau doar închipuit, felurite manifestări ale bolii sau, Doamne fereşte, un soi de cocktail de boli care vor duce, după chinuri groaznice, la moartea în agonie.

Probabil că, pentru omul sănătos, boala în sine, cu tot ce decurge din aceasta reprezintă un stres suplimentar, care se adaugă micilor sau mai marilor frecuşuri zilnice. Nu e comod să te gândeşti la boală. Nu e comod sau plăcut să stai în prejma oamenilor bolnavi. La fel cum poate fi de+a dreptul insuportabil să îngrijeşti, ani la rând, un om care se luptă cu boala.

Boala din jur

Cunosc persoane care urăsc să audă vorbindu-se în jurul lor despre boală şi bolnavi pentru simplul fapt că cineva – altcineva decât ei – va beneficia, bolnav fiind, de toată atenţia, susţinerea şi răbdarea familiei. Tind să cred că are de-a face mai degrabă cu o teamă din copilărie de a nu fi iubit/apreciat/văzut şi că se poate rezolva, în timp, cu multă introspecţie şi ceva terapie.

Nu am considerat niciodată că boala vine ca o răsplată pentru vorbele sau faptele noastre, un fel de gardian al bunei creşteri. Dar timpul şi o parte dintre experienţele prin care am trecut sau la care am asistat m-au făcut să mă întreb dacă nu există o astfel de legătură.

Cu alte cuvinte, am început să investighez relaţia dintre ceea ce facem/spunem/gândim şi afecţiunile sau disfuncţionalităţile de care suferim.

Sunt convinsă că nu deţin adevărul suprem şi acest subiect este destul de vast, aşa că încerc să ma abţin în a preciza exact, cu certitudine ce anume funcţionează şi ce nu.

Puțină introspecție nu strică

Am observat însă că lucrurile se întâmplă ciclic şi, deci, se poate observa un oarecare raport de cauzalitate. Concret, după o discuţie mai aprinsă cu cineva, dacă nu am expus toate argumentele pe care le aveam sau, din contră, am refuzat să mă angajez în lupta argumentelor, dar am păstrat resentimente vis-a-vis de subiect, la câteva ore (maxim 24!) încep să resimt o uşoară jenă la nivelul gâtului/amigdalelor. Se poate chiar lăsa cu puroi sau roşu în gât, frisoane, febră, etc. O fi de la un virus? O fi vreo cauză spirituală? Sau un amestec incendiar al celor două?

Tot citind cărţi de parenting şi încercând să mă descurc onorabil prin jungla de sfaturi şi binevoitori care susţin cutare sau cutare stil/metodă de educare a copiilor,am descoperit că AMIGDALA este, într-adevăr, organul emoţiilor. Încep să se lege lucrurile, aş zice.

Dincolo de AZI și ACUM

Deci, boala amigdalei poate veni pe fondul unei acumulări de emoţii negative, a unor cuvinte nespuse, a unor trăiri reprimate. Sună puţin science fiction sau v-aţi gândit şi voi la asta? Nu mai departe de săptămâna trecută când, puiul cel mic de om, fără nici o avertizare, a făcut deodată mult temutul roșu-în-gât. De fapt, a fost felul lui de a-mi comunica dorința/nevoia de a sta mai mult cu mine, de a lua o pauză de la copii și veselia de la creșă. Nu contest că se distrează de minune acolo, mărturie stau toate fotografiile în care pozează ca o mică vedetă și că a acumulat o grămadă de cunoștințe noi și s-a dezvoltat tare frumos (lucru care, cu siguranță mi se datorează și mie în parte).

Ceea ce vreau să spun este că puiul de om nu a avut nici o pauză de colectivitate de când m-am întors la muncă. Și uite că se simțea nevoia unui astfel de timp petrecut departe de copii, cu părinții și/sau fratele lui. Să spun că roșul din gât a dispărut miraculos după 1 zi cu mine acasă? Că puiul meu mințea nevoia să fie alintat, să petreacă timp doar cu mine și că astfel, o dată în plus, mami Irina a înțeles că mesajele copiilor sunt mai importante decât orice? Spun. Irina dragă, ține minte și poate nu mai uiți.

Sunt suficient de realistă încât să conștientizez că suntem prea grăbiți, de multe ori, să trecem cu vederea primele semne de boală. Că alergăm, că uităm să respirăm, să iubim, să ne bucurăm de oamenii dragi și de clipele senine. Că ne agățăm prea mult de lucruri, de date, de timp. Și eu o fac, cu siguranță mulți dintre noi o fac.

Aș vrea să promit că nu voi mai uita, că voi reuși astfel să fug mereu, împreună cu ai mei, de boală. Dar e tare uțor să aluneci. Să cazi dincolo.

Pentru voi

Totuși, pentru aceia dintre voi care vor să deschidă ochii, vă ofer un cadou, ce sper să vă fie util. O lucrare care mi-a schimbat modul de a vedea lucrurile. Documentul despre care vorbesc se numește Cauzele sprituale ale bolilor și, alături de Spune-mi unde te doare (un alt material pe care vi-l pun la dispozitie) va ajunge la voi, prietenii mei, după ce îmi veți lăsa un comentariu la acestă postare, menționând adresa de e-mail unde vreți să primiți materialele. Cu această ocazie, îmi doresc să creez un spațiu virtual unde putem împărtăși idei și materiale, în acest sens.