Recenzie: Biblia pierdută de Igor Bergler

Deşi au trecut aproape trei luni de când am terminat de citit această carte – Biblia pierdută de Igor Bergler – iată că abia acum i-a venit, pe blog, rândul recenziei să vadă lumina 🙂 tiparului.

Aş putea să scriu despre stil, despre ritmul povestirii care abia îţi dă vreme să respiri, despre întortocheatele situaţii prin care trece profesorul Baker de la Universitatea Princeton prin Transilvania şi apoi prin alte câteva locuri surprinzătoare din lume. Aş putea să scriu despre faptul că Igor Bergler îmbină armonios cunoştinţe şi informaţii despre astrologie, istorie, istoria religiilor, puţină teorie conspiraţională şi muuuuuuuuuuuultă adrenalină 🙂

Aş putea să scriu despre faptul că toate cele peste 500 de pagini ar fi putut să mă sperie, având în vedere muuuuuuuuuuultele atribuţii de mamă, soţie, spălător de vase, bucătar, psiholog, etc. pe care le am trecute în fişa postului 🙂 Aş fi putut, la fel de bine, să aleg, pentru concediu, o lectură mai uşoară, mai relaxantă şi mai puţin serioasă 🙂 Nu regret nici o clipă că am urmărit o vreme această parte pe Elefant.ro şi am comandat-o când am prins o ofertă bună (în ultima vreme, cam aşa am achiziţionat multe cărţi!) şi mă bucur că mi-am luat inima în dinţi şi am devorat până la ultima pagina Biblia pierdută.

Voi lăsa câteva paragrafe care mi-au plăcut şi care merita să ne pună mintea la contribuţie 🙂

Paradoxul este că acest a fi mereu cu cineva te face să fii mai singur ca niciodată. Cu cât sunt mai mulţi cei cu care eşti în permanentă legătură, cu atât mai rău. Deoarece creşterea numărului de conexiuni scade direct proporţional numitorul comun. Şi toată ţesătura de relaţii se petrece în jurul acestui numitor comun, extrem de rudimentar. Niciun fel de legătură serioasă nu e posibilă, nu există schimb de idei, nici un fel de ataşament în afara dependenţei de a avea senzaţia ca eşti mereu în preajma cuiva, ca eşti conectat, la o adică. . Plimbi un număr finit de idei şi de expresii rudimentare. Relaţiile devin reduse la o superficialitate ultimă, la stratul cel mai epidermic cu putinţă. Plate, lipsite de orice fel de profunzime. În acest sens, nu ajungi să cunoşti cu adevărat, de fapt, pe nici unul dintre cei cu care eşti în acest fel de contact. Le ştii, poate, numele – când nu sunt doar porecle – vezi fotografiile pe care aleg ei să ţi le arate şi afli despre ei doar ceea ce vor ei să transmită. De regulă, locuri comune. Familie, chef, distracţii, excursii exact ca ale turiştilor japonezi care se înghesuie ca oile, la nesfârşit, în aceeaşi coloană, cu acelaşi pas, în aceleaşi haine. Până şi unghiurile din care sunt făcute fotografiile sunt de cele mai multe ori identice. Aceleaşi locuri de vizitat, acelaşi fel de a te distra, aceleaşi lucruri uşor de comunicat. Cu cât sunt mai uşor de comunicat, cu atât sunt mai de suprafaţă Gândire în absenţa ei, totul este prefabricat. O singurătate extrem de zgomotoasă, asurzitoare.

Cum vi se pare? Aşa o fi? Mie mi-a luat multă vreme să mestec pe îndelete acest pasaj şi cred că ascunde un mare adevăr. Vezi toată nebunia din spatele comunicării on-line, FB, mail, pieţe şi relaţii virtuale, etc.

Orice ar spune oricine, Biblia pierdută este o parte puzzle, care te ţine în priză, care te aleargă prin diferite colţuri ale fricilor tale şi care vorbeşte, dincolo de impresia de moment, despre omul de azi. Om care poţi fi TU, cel care citeşti aceste rânduri sau EU, cea care le-am scris.

Biblia pierdută este, pentru mine, o nestemată literară pe care abia aştept să le-o prezint copiilor mei, când va veni momentul potrivit 🙂

PS: Această carte este cea care mi-a dat ideea unei postări mai ample despre TOATE  cărţile acestui an care merită a fi enumerate la final de an, ca parte a darului meu de Săarbători pentru voi!