Casa care așteaptă

Când și când, mă lovește melancolia. Când și când, deși mi-e bine cu viața mea și oamenii dragi din ea, mă cuprinde dorul de ei. Cei care nu mai sunt aici, lângă noi. De cei care sunt Sus, în ceruri – îngerași, cum le spune copilul meu cel mare – sau de cei care, pentru un motiv sau altul, nu mai fac partea din realitatea mea. Prieteni, oameni dragi, ființe care m-au luminat, cu prezența lor pentru o vreme. Dar acum sunt prea departe. Fizic sau doar cu inima în altă parte.

Zilele trecute, în vizita la bunica, am avut clar, ca niciodată, un sentiment ciudat. De … casă care așteaptă. De … om care așteaptă. Care nu mai trăiește pentru el/ea, ci DOAR pentru și prin alții. De suflet încremenit în timp, blocat în vremuri care nu mai sunt.

Casa bunicilor mei – în fapt, un apartament de bloc – nici mare, nici mic, nici frumos, nici urât, pare că așteaptă. Ceva sau pe cineva. Are un aer trist și însingurat. Cu atât mai mult cu cât doar ea, bunica, își duce viața acolo. Mergând dintr-o cameră în altă. Ștergând sau aerisind. Gătind sau spălând. Bunica, roasă de ani și de singurătate.

Casa care așteaptă s-a oprit în timp la momentul în care bunul S. a aplecat. 🙁 Cu vocea veselă și mustața șugubeață, cu ochiii sclipind mereu și cu treabă. Mereu cu treabă. Mereu dornic să meșterească, să repare, să refacă. Mi-l amintesc aievea și mă cuprinde dorul de el.

Sunt mulți ani de când nu mai e în casă. Dar pentru noi, grăbiți să alergăm pentru a ne câștiga pâinea, rămâne în suflet. Poate nu chiar în fiecare zi. Că prea e trist și prea mult dor s-ar aduna. Dar, cu siguranță, prezent în gânduri.

I-ar fi plăcut, cu siguranță, să își vadă nepoții mari. Să joace la nuntă sau să lăcrimeze la admitere. Să vină să văruiască casa cea nouă sau să ajute la noua cameră de cămin. I-ar fi crescut inima să aibă casa plină de râset și ghidușii, să își alerge strănepoții cu privirea, să îi învețe să joace șah.

Casa care așteaptă are încă o respirație de viață în ea. Când și când, ne adunăm acolo toți. Unii cu probleme de servici, alții cu emoții pentru copii, alții cu dureri de dinți sau vărsat de vânt. Ne adunăm în jurul ei, încercând să îi dăm din viața noastră. Să îi lăsăm, măcar pentru câteva zile, clipe bune, frumoase.

Casa care așteaptă rămâne mereu la fel. În ciuda timpului trecut, pare ca acum… hăt ani, când familia mea erau doar părinții și sora mea. Casa care așteaptă arată la fel ca în anii în care o regăseam, mereu la fel, după un drum lung cu mașina, din Bărăganul plin de vânt și ciori.

Bunica e bătrână și uneori, bolnavă. Bunica e singură, dar e în viață. Și totuși, bunica rămâne centrul casei care așteaptă. Copiii mei se bucură să alerge acolo, e un tărâm nou, numai bun de explorat pentru ei. Și bunica nu se supără niciodată . Nu îi ceartă, nu îi alungă. Bunica, deși bucățică ruptă din casa care așteaptă, mai are, când și când, sclipiri de modern.

Bunica se uită la știri și e la curent cu politica internațională. Nu mai citește cărți pentru că nu vede bine, nici măcar cu ochelarii. Doarme puțin și mănâncă mai mult de ochii noștri.

Bunica ține post în fiecare miercuri și vineri. Dintotdeauna. Bunica le cumpără strănepoților banane și, mai nou, la cererea lor, stafide și biscuiți cu ovăz. Casa care așteaptă e liniștită.

Pe pereți sunt poze cu cei mici care acum sunt mari. În vitrină, printre paharele de zile bune, alte poze. De la serbări, de la Crăciun, de la festivitatea de sfârșit de an. Icoana de deasupra patului și cartea de rugăciuni, ceasul cu alarmă și casetofonul vechi, care nu mai merge. Toate sunt parte din acest scenariu. Toate sunt frânturi din casă. Casa care așteaptă, cu bunica albită de ani și clipe.

Prețuiți-vă bătrânii dacă îi aveți. Cât îi aveți. Nimic pe lume nu e veșnic. Oamenii vin și pleacă. Lasă în urmă amintiri. Și, uneori, casa care așteaptă.

Închei, fredonând un cântec vechi. Bunicul respiră prin cântec, de câte ori îl aud…

https://www.youtube.com/watch?v=1YsFPV9DKfk