Nu vreau să strângem bradul!

În fiecare an, abia aștept să vină perioada Sărbătorilor de iarnă. Cu tot ceea ce implică ea. La începutul lunii decembrie, când împodobim bradul de Crăciun, îmi spun că mai este o grămadă de timp până va trebui strâns.

De când ne-am mutat la casa noastră, am reuşit să îl conving pe soţul meu că bradul este un membru de bază al familiei, aşa că trebuie invitat cât mai curând la noi în casă.

E drept, am renunţat la bradul „adevărat” cum îi spunem noi, înlocuindu-l cu unul micuţ, de plastic. Decoraţiuni avem destul de puţine, dar fiecare are o poveste şi am păstrat tradiţia de a cumpăra câte ceva nou (cât de mic!) pentru hainele bradului din fiecare an.

Dacă ar fi după mine, deşi simt cumva că iarna e gata după trecerea în anul cel nou, aş vrea să pot păstra bradul împodobit până spre final de ianuarie. Aşa drag îmi este să aprind luminiţele, să stau pe lângă el cu o carte şi o cană de ceai. Să ascult colinde sau doar muzică pentru suflet…

Anul acesta, i-am dat târcoale de multe ori înainte să decid că ar fi cazul să îl strângem. De vreo 2 ori, m-am dus spre camera băieţilor, dar m-am răzgândit pe traseu. Şi totuşi…bradul trebuia strâns.

Am anunţat familia. Fiecare şi-a găsit o altă treabă, prefăcându-se prea ocupaţi să ajute. Am oftat şi m-am îndreptat singură spre sarcina ingrată. Între timp, a venit şi minunea numărul 1 să ajute, mai mult din dorinţa de a „reglementa” cum anume se strânge bradul „corect”. Când treaba era pe 3 sferturi gata, ajunge, ţopăind şi chiuind, Petru.

Şi aici începe distracţia.

A plâns cu lacrimi de crocodil, s-a dat cu fundul de pământ, mi-a zis că nu mă mai iubeşte şi că nu poate sta fără bradul lui. A durat o grămadă de vreme să îl liniştesc. Mi-a fost a naibii de greu să rămân calmă, cu atât mai mult cu cât şi eu eram tristă pentru că… nu vroiam să strâng(em) bradul!

Cu această ocazie însă, mi-am dat seama că uneori, deşi e posibil să avem acelaşi comportament (plâns isteric, dat cu pumnii/fundul de pământ, furie, etc.), alegem să ne comportăm altfel. Să fim reprezentarea fidelă a unui comportament de adult responsabil. Pentru că ştim, raţional vorbind, că bradul trebuie strâns, în cazul de faţă. Că perioada sărbătorilor a trecut. Că vacanţa/concediul e gata şi trebuie să ne întoarcem la noi sarcini, la noi activităţi, la tot ce este la ordinea zilei pentru fiecare dintre noi.

Încercând să îi explic lui Petru DE CE trebuie să strângem bradul, mi-am dat seama că, pe de o parte el exprima (real, cu adevărat şi pe de-a întregul) exact ceea ce simţeam eu. Ceea ce simt referitor la alţi oameni şi contexte din viaţa mea. Pe care, aleg, conştient, să le verbalizez (uneori) sau să mi le asum, în tăcere, rumegând nemulţumirile.

Voi aveţi astfel de situaţii  în care aţi vrea cu tot dinadinsul să daţi afară toată furia, dar nu o faceţi pentru că X şi Y şi Z?

Am tot învârtit pe toate părţile această poveste. M-am tot răzgândit dacă e ok să scriu, să spun, să îmi dau voie să simt toate lucrurile acestea aici, deschis. Pentru că a vorbi despre tine şi nevoile/durerile tale este un act de curaj. Este un pas spre vindecare, cred eu.

Poate fi un exerciţiu util, mai ales pentru cei care ştiu/îşi dau seama că o anume perioadă s-au negat pe sine, în toate felurile posibile. Este un exerciţiu de independenţă. Şi, din fericire, după astfel de furtuni de sentimente îmi dau seama că soluţiile apar, că ochiii mei le pot vedea şi inima mea le poate cântări, pe îndelete.

Pentru mine, asta este cel mai bun lucru care mi se întâmplă de când am devenit mamă. Crescând cei doi pui de om, alegând pentru ei şi împreună cu ei, îmi dau posibilitatea să devin conştientă de alegerile mele. Parenting este, din punctul meu de vedere, un alt nume pentru devenire, pentru vindecare, pentru transformare.

Să aveţi un ianuarie aşa cum vi-l doriţi. Fie că aţi strâns bradul pe 2 ianuarie, pe 22 ianuarie sau că îl veţi strânge când veţi simţi că perioada este potrivită 🙂