21 martie 201621 martie 2016 4 Comments
Administrativă
Ca-ntr-o ședință de guvern,
mă ții în tensiune.
Ca-ntr-o lege de modificare,
îmi actualiezi constant aplicarea iubirii.
Ca un fax ce vine prea târziu,
îmi bipăie scuzele tale în ureche.
Ca o erată ce exasperează
Mă asaltezi când simt că
mi-e mai senin.
Și totuși, stau aici.
Râmân aievea, lângă tine.
Ești piatra mea,
sunt stânca dătătoare de apă proaspătă.
Ți-am scos din cuptor
copiii rumeni și dogorind
a iubire.
Ți-am frământat
pâine din clipele de tandrețe
nebună.
Ți-am sădit flori și pomi
și iarbă verde, viguroasă.
Tu ce mai aștepți?
Ce mai speri și,
mai ales,
unde-i zâmbetul?
Ca un hoț de rând,
îmi cotrobăi prin gând și cord,
îmi atingi toate comorile
și lași în urmă
gust de cenușă.
Care să-ți fie răsplata
pentru tot?
Care să-mi fie pedeapsa
pentru toate?
Facebook Comments Box
Simt tristete in aceasta postare.. Tristete pe care nu am mai simtit-o de cand iti citesc blogul, de cateva luni incoace. Fie ca primavara sa stearga orice urma de tristete de aici si din viata ta, daca exista si in ea tristete, om deosebit!
Da, este tristete. A fost tristete pentru ca, nu-i asa, si tristetea face parte din viata, din noi. M-am gandit mult daca sa transmit si aceasta stare. Mi-am pus problema daca e in regula sa dau mai departe…dar, mi-am revenit si vreau ca voi, cei care popositi aici, oricand alegeti sa o faceti, sa ma gasiti toata, cu toate emotiile. Multumesc frumos pentru caldura, draga mea!
F impresionant….nu am mai incercat sa imi exprim sentimentele in modul asta de pe cand eram liceana, poate ca ar trebui sa incerc si eu 🙂
Multi pupici, fruntea sus si mai departe!
Multumesc! Sa stii ca are, cu adevarat, rol terapeutic. Scrisul in general, cel putin pentru mine, intotdeauna a fost asa.