Ajutor!Am pierdut copilul. Poveste cu final fericit

Ieri a fost o zi … cel puţin, ciudată, să zicem. Dimineaţa, când să ieşim din casă fiecare spre treaba lui, domnul soţ mă întreabă „Auzi, da’ tu ai văzut azi pisica?” Concluzia: am pierdut copilul. De această dată, e vorba despre copilul blănos, birmaneza Maya, cealaltă parte feminină a familiei noastre.

Nu o văzusem. Şi nici nu aveam cum. Nu mai era cu noi. Aşa a început ziua nebună de ieri. 🙁 Cum să pierzi un copil? Cum să dispară şi tu să nu ştii? Cum să treacă printre picioarele tale? Cum? Cum?

Copiii au plecat liniştiţi la grădiniţă, mai mult ca sigur că domnul soţ a condus nervos la şi de la grădiniţă. Eu am continuat căutarea. Am strigat, am răscolit dulapurile, pernele şi paturile pe unde se mai culcuşea, de obicei, domnişoara. Pisica nu era şi pace.

Încă nu îmi era clar ce anume se întâmplase. S-a mai ascuns şi altă dată. Prin dulap, printre hainele de iarnă. Prin vreo  cutie sau pungă mai întunecoasă. Maya mea alintată se ascundea de noi şi ieşea când dorea, căscând şi torcând. Ca şi când nu era nimic rău în lume. Ne privea cu ochiii ei mari şi blânzi, cerând o mângâiere care venea, cam rar, însă.

Asta este lucrul pentru care mă simt cel mai vinovată – pisica Maya este un membru cu drepturi depline al familiei, dar este cel mai puţin drăgălită. Îmi propun să schimb asta. Mi-am repetat asta ca mantră, toată ziua de ieri.

Să ne întoarcem însă la ziua de ieri, când am descoperit că am pierdut copilul. Sau că a fugit, dar hai să o luam cu începutul.

Cu o seară înainte, cuprinsă de un elan muncitoresc din cale afară de chinuitor, am decis să fac ordine în camera copiilor. Să triez jucăriile, să arunc tot ce nu „corespunde” din punct de vedere al calităţii, să fac grămăjoare cu  DE DONAT, DE VÂNDUT/SCHIMBAT şi DE ARUNCAT.

Şi dă-i şi luptă! Şi aşează şi şterge şi numără. Şi la un moment dat, cu toate ajutoarele (a se citi : mâini dibace şi rapide care „fură” tot ce ajunsese să fie aşezat la loc), realizez că e aproape noapte şi ar trebui să ne odihnim. O să mai caut o cale prin care să nu mai trag de mine în halul asta, încă nu am găsit o astfel de metodă prin care să dau gata măcar o cameră. 🙂

Scot repede afară, lângă uşa, o cutie de carton cu resturi de jucării şi altele. Spun repede pentru că … dacă momentul potrivit nu este fructificat, acele jucării nu vor mai ajunge niciodată la gunoi. Pentru că SUNT ALE MELE  şi AM NEVOIE DE ELE. Pentru că LE MAI PĂSTRĂM şi AM NEVOIE de ele. Cine are măcar un pui de hârciog în casă (fie că este soţ, copil sau altă specie) ştie exact despre ce vorbesc. Nu vă mai spun că hârciogii mei mici seamănă cu domnul soţ pentru că mă veţi acuza că sunt hateriţă. 😛

Am pierdut copilul blănos, deci. Eu am închis uşa şi cutia afară, dânsa – domnişoara Maya – a ieşit printre picioarele mele pe holul blocului. Până la rutina de somn – poveste, exerciţii de logopedie, pupat, drăgălit, etc. – nici nu am avut vreme să îmi dau seama.

Dimineaţa că la noi, pe repede înainte. 😛 Până la stop joc: Ajutor! Am pierdut copilul!

Fac vreo câteva anunţuri pe care să le lipesc în bloc, las număr de telefon şi plec la muncă. Toată ziua sar câte 1,35 m de fiecare dată când suna telefonul. Evident, nu am primit nici un fel de semn. Am fost foarte tăcută şi reţinută la muncă, lucru care nu mi-e caracteristic. 😛 Din păcate, cineva a observat şi am spus ce problemă am. Tot e bine când ai în jur oameni frumoşi care te cunosc şi cărora le pasă, nu?

Domnul soţ a sunat de vreo 4 ori. Nu, nu am primit nici o veste despre copilul pierdut. Da, pentru noi, PISICA este un membru al familiei. Faptul că a plecat/s-a pierdut/s-a rănit/etc. este un eveniment grav, ne afectează.

După amiază, o vecină ne-a adus înapoi pisica – o găsise la etajul 3, speriată şi plină de pânze de păianjen. Am iubit-o pe rând, toţi. Am tras o sperietură grozavă!

M-am gândit mult, cu ocazia asta, cât de important este să îţi arăţi afecţiunea. Faţă de toţi cei dragi. Să spui. Să arăţi. Să faci în aşa fel încât celălalt să ştie – conştient şi asumat – că îţi este drag, că îţi este util, că prezenţa lui/ei este o bucurie pentru tine.

Am pierdut copilul blănos, pentru câteva ore. Am simţit însă că am câştigat câteva conştientizări importante. Această poveste este una adevărată, cu final fericit şi mă bucur că este aşa. Să dea bunul Dumnezeu să ne ţină cu mintea trează şi să gestionăm mai bine lucrurile, de acum înainte!

Voi aveţi animale de companie? Le-aţi pierdut vreodată? Vă amintiţi cum s-a terminat povestea respectivă?

 

Ella – un roman cat o mie de vieti

Am terminat de citit, duminică seara, un roman ce aşteaptă de multă vreme să fie citit. Ella. Mi-a plăcut această carte, iniţial, când am văzut coperta pentru că un om drag este alintat cu acest prenume. Pe de altă parte, coperta aduce în prim plan o lacrimă albastră, asemeni ochilor Elei din viaţa mea.

Vi s-a întâmplat şi vouă să judecaţi o carte după copertă? De obicei, nu îmi aleg lecturile după acest criteriu. Dar, se mai întâmplă să mă atragă sau, din contră, să mă respingă o copertă a unui roman.

Acest roman, purtând numele unei femei pe care o veţi descoperi citind povestea, a poposit alături de mine, în vremuri tulburi. Glumesc, trăiesc o perioadă plină de proiecte şi gânduri frumoase. Pun în slujba mea pasiunea pentru scris, pasiunea pentru gândirea pozitivă şi pentru oameni. Tot ce fac zilele astea pare să se lege, să se coaguleze în vise mari şi îndrăzneţe.

Un roman care vorbeşte despre modul în care Ella va încerca să treacă peste moartea tragică a familiei sale. Ella este o scriitoare, nu e de mirare că m-a afectat povestea ei, nu?

Ella este o femeie zguduită de trăiri pe care nu le înţelege mereu, pe care vrea să le gestioneze. Ella vrea să moară pentru că îi este frica să (mai) trăiască. Cred că acesta este un gând destul de comun când trecem prin momente tragice în care nu vedem nici o cale de ieşire. Nu, nu m-am gândit niciodată serios la asta. Dar… acest roman ne poarta într-o lume dincolo de tragedie. Picătură cu picătură, trăim o poveste de dragoste în care cuvântul scris apropie doi oameni singuri, hăituiţi de teamă şi de durere.

Mi-ar fi plăcut să continue povestea, aş fi vrut să ştiu că Ella se salvează. Aş fi vrut să ştiu că multe dintre cărţile distruse au fost salvate. Aş fi vrut să ştiu că anticariatul a devenit vesel şi plin de viaţă.

Citind această carte, mi-am imaginat o grămadă de scenarii. Am râs şi am plâns, în gând, citind fiecare capitol. Am admirat dragostea protagoniştilor pentru cărţi. Am gustat fiecare citat şi fiecare vers. M-am bucurat de puterea Doamnei Înlăcrimate. Am gustat pe îndelete poveştile, dar încă nu am învăţat să tac, aşa cum face Ella.

Ella e un roman pe care vă invit să îl savuraţi pe îndelete, în vremuri de linişte şi pace. Să daţi pagina încet, să permiteţi inimilor voastre să digere fiecare imagine încet.

Dupa Webstock 2017. Asteptari si poze

Înainte de Webstock am avut nişte emoţii uriaşe. Nu pentru că aş fi fost nominalizată la vreo categorie sau pentru că mă simţeam stingheră printre grupurile de bloggeri/vloggeri/nume din industria media.

Am avut emoţii pentru că nu ştiam exact ce cum va fi 🙂

Am postat toată ziua poze de la eveniment, pe pagina mea de FB şi pe cea a blogului. Am venit acasă cu câteva idei frumoase. Dar cel mai mare m-a marcat faptul că, pentru mine, fiecare vorbitor emana PASIUNE pentru un domeniu.

PASIUNEA, entuziasmul şi curajul de a face alegeri îndrăzneţe au fost mesaje care mă tot urmăresc, în ultima vreme. Râd, dar ştiu că nimic nu este întâmplător.

Ce mi-a plăcut la Webstock 2017?

Mi-a plăcut mult locaţia, mi-a plăcut evenimentul în sine, deşi am fost toată ziua pe repede înainte şi abia după ce s-a terminat am reuşit să gust pe deplin toate informaţiile primite.

Mi-a plăcut faptul că am avut deplina libertate de mişcare, sunt convinsă ca fiecare speaker a fost punctul de atracţie pentru persoane diferite. Mesajele au fost atât de variate, vibe-ul transmis şi modul în care s-a realizat dialogul, deşi pe alocuri asemănător, a trezit senzaţii şi gânduri diferite.

Am spus şi o să mai spun. Mai vin şi altă dată la Webstock! 🙂

Da, este destul de obositor şi greu de „organizat” o astfel de participare, mai ales pentru cei care nu locuiesc în Bucureşti. Dar este un efort pe care l-am făcut conştient, pe care mi l-am asumat şi care acum, post eveniment, a lăsat o impresie foarte puternică în sufletul meu.

Voi nota câteva idei pe care le-am notat, de-a lungul zilei şi sper să vă ajute şi pe voi, cât de puţin, în demersurile voastre.

Orice se poate, daca vrei. In afara de moarte, care nu poate fi ocolita. – Marius Manole

Nu conteaza de cate ori cazi, ci de cate ori te ridici – aici era vorba despre perseverenta cu care oameni minunati au crezut in EFdeN .

Un alt gând care mi-a dat putere vine de la Ionuţ Budişteanu – Pasiunea este oxigen pentru suflet.

Concluzii

Deşi m-a amuzat îngrămădeala de la mese, în pauza şi „disperarea” unora dintre cei prezenţi de a bifa toate campaniile şi standurile sponsorilor, am preferat să nu mă alătur lor. Am observat cu atenţie modul în care fiecare se „vindea” în faţa celorlalţi, cum se vorbea şi cum se interacţiona. Ca peste tot, există grupuri de interese, prietenii de complezenţă şi, poate, îmi place să cred, şi câteva relaţii adevărate, născute din această mare ciorbă care este online-ul.

Mi-ar fi plăcut să fie mai multe ateliere şi interesele celor prezenţi să poată fi satisfăcute prin discuţii/seminarii ŞI MAI INTERACTIVE desfăşurate unul după altul. Nu mi-am permis să intru, pe rând, la fiecare workshop ca să văd „care-i treaba”.

Nu am fost nici la gală şi nici la after party. Dar DA, am aflat cine au fost cei care au primit coroniţă. Parţial, mă aşteptam să existe acest gust amar, după decernarea premiilor. Mă aşteptam să fie foarte greu pentru cei mici să atragă atenţia celor mari şi puternici.

Dar ştiu sigur că această experienţă a fost, pentur mine, unul dintre cei mai mici, doar o etapă. O să scriu întotdeauna despre lucrurile în care cred. Îmi voi folosi vocea şi tonul, în funcţie de proiectele în care mă voi implica.

Poate nu m-au contactat ÎNCĂ marile agenţii de publicitate şi/sau nume din industrie, „cerându-mi mâna” pentru diferite colaborări, dar nu disper. 🙂

Schimbă lumea. Începe cu tine

În fiecare zi, mă trezesc zâmbind. În fiecare zi, sunt plină de energie şi îmi dau seama cât de mult m-am schimbat în ultima vreme. „Schimbă lumea.Începe cu tine” este mantra pe care o veţi auzi des, de acum înainte.Pentru că vreau ca Universul să ştie ce drum aleg, de acum încolo!

Am început să merg (de 2 ori pe săptămână la Centrul Wellness Piatra Neamţ), mă hidratez mult mai bine, mănânc aşa cum trebuie (mese echilibrate din punct de vedere nutriţional, aport corect de vitamine, proteine, fibre). Am slăbit câteva kilograme şi am pierdut câţiva centimetri pe unde contează, e foarte adevărat.

Mai presus de orice, realizez că mi-a revenit starea de bine. Mă bucur de fiecare experienţă pe care o trăiesc şi asta îmi dă o strălucire aparte. Tu ţi-ai dori să descoperi un izvor de sănătate şi buna dispoziţie?

Schimbă lumea, dacă nu este aşa cum ţi-ai dori şi cum meriţi. Dar… începe cu tine. Fiecare mică schimbare din lume se adună, pic cu pic, într-o mare de schimbări. Dacă alegi să fii conştient de visele tale, dacă eşti convins că POŢI, VREI şi EŞTI, paşii ţi se arată.

Fiecare dintre noi are perioade mai bune sau mai puţin bune, zile mai mohorâte şi clipe în care simte nevoia să se retragă într-un colţ, să se reinventeze şi să revină mai puternic, mai curajos. O versiune mai bună a sa.

Mereu am fost un om optimist. Mereu mi-a plăcut să văd partea plină a paharului. Oricât de greu mi-a fost, am ales (conştient, asumat, declarativ iniţial şi apoi pe bune, SIMŢIT) să văd lumina din lucruri, întâmplări şi oameni. Mai ales din oameni.

Cred în întâlnirile providenţiale. Cred în clipe magice şi în cuvinte. De-asta scriu, în continuare, pe blog. Deşi nu „joc” în liga mare şi poate, rezultatele nu sunt aşa cum mi-aş dori. Mi-am dat seama însă că aceste lucruri depind de mine. Atât modul în care văd lucrurile, cât şi ce aleg să FAC apoi.

Schimbă lumea. Începe cu tine se vrea o serie de articole despre schimbări mici, dar de efect. Vreau să devin antrenor pentru fericire şi inima senină 🙂 Cum sună?

Aş vrea să am alături de mine oameni care vor aceleaşi lucruri şi împreună că ne reinventăm. Vă aştept să povestim, la un ceai, la o întâlnire de seară sau la prima oră. Aici sau pe pagina de FB a blogului, vreau să vă molipsesc de starea mea de bine. Aş vrea ca această rubrică să fie despre poveştile voastre, despre ceea ce vă doriţi să faceţi pentru viaţa pe care o meritaţi. Sunt dispusă să vă ascult, până la capăt.

Schimbă lumea. Începe cu tine este despre mine şi despre fiecare TU care citeşte rândurile astea.

Cum ar fi să faci un om drag să zâmbească povestindu-i despre faptul că este valoros şi că merită să fie cea mai bună variantă a sa? Cum ar fi să îi faci cadou un zâmbet şi să îi promiţi că vei porni alături de el, pe drumul spre devenire?

Schimbă lumea. Începe cu tine! Hai să colorăm viaţa şi să ne bucurăm. Eşti cu mine?

 

 

 

Ce spune poziția în familie despre tine. Ordinea nașterii

Despre stima de sine și curajul de a cere ajutorul când nu mai vezi cu adevărat ieșirea, am scris deja – probabil că o voi mai face, la timpul potrivit. 🙂 Dar astăzi, să vorbim puțin despre poziția în familie – ordinea nașterii – și ce anume spune asta despre tine.

Câteva cuvinte despre autoarea Linda Blair: aceasta este psiholog clinician specializat în terapie cognitivă, este o prezență constantă în emisiunile radio și TV. Este un fel de vedetă în ramura ei de expertiză și, în afară de Ordinea nașterii (ale cărei note de lectură le redau acum), a mai scris și Straight Talking (2009) și The Happy Child (2010).

Cartea este împărțită în mod inteligent în două părți, prima expunând pe rând, cele 4 poziții principale în ordinea nașterii: primul născut, mijlociul, ultimul născut și copilul singur la părinți. Despre fiecare dintre aceste tipologii aflăm câteva trăsături definitorii, ghidul pentru alegerea partenerului de viață și a carierei și o scurtă recapitulare. Foarte interesante sunt studiile de caz pentru fiecare rol în cadrul familiei cu prezentarea pacientului, a problemei și apoi metoda de diagnostic și tratament (subliniez că se citește și se digeră foarte ușor, chiar și partea mai teoretică).

Cea de-a doua parte aduce în discuție rolul pe care le pot avea alte influențe asupra caracterului. Pe rând, cu răbdare și folosind un limbaj accesibil, doamna doctor Linda Blair vorbește despre părinți, frați și surori, schimbările în familie, alte relații în familie. Ultimul capitol trage cumva linie și propune un raport de forțe între fondul genetic și educație sau, mai clar, între temperament vs. experiență.

Mai jos câteva idei care mi-au plăcut/atras atenția în volumul Ordinea nașterii

Personalitatea primului născut – dorință puternică de a câștiga aprobarea altora, în special a celor aflați pe poziții de autoritate, nu încalcă niciodată legea, sunt conservatori, acceptă și respectă legile și reglementările existente, vor să preia conducerea, să controleze și să devină lideri, tind să aibă succes la învățătură, de obicei, sunt organizați și responsabili, persoane grijulii și afectuoase, extrem de critici cu sine și mai puțin înclinați să se ierte când fac greșeli, sunt mai predispuși decât alții să se simtă stresați și să caute ajutor psihologic

Personalitatea mijlociului – capabili să se înțeleagă cu majoritatea oamenilor și să restaureze armonia socială când apar probleme, ușor influnțabili și vor ceda, cel mai probabil, la presiunea grupului, își formează o imagine precisă a propriilor obiective și își fixează așteptări realiste, probabilitate mare de a excela în domenii mai creative, se desprind cu ușurință de cuibul părintesc, își asumă cauze sociale și sprijină cruciade în favoarea celor asupriți, își exprimă individualitatea în maniere mai neobişnuite, în special în adolescenţă, suferă frecvent de o lipsă a direcţiei în viaţă, în parte pentru că îşi dau cu greu seama ce anume îşi doresc cu adevărat

Personalitatea ultimului născut – au o fire sociabilă, fermecătoare şi „simpatică” – când sunt cu alte persoane, ei joacă adeseori rolul animatorului, pot fi manipulatori, sunt mai degrabă dezorganizaţi, dar nici nu încearcă să-şi tempereze această tendinţă, sunt adeseori creativi şi inovatori, tind să fie rebeli şi să conteste autoritatea într-o măsură mai mare decât alţii, sunt mai predispuşi decât alţii să-şi asume riscuri, sunt mai predispuşi la o stimă de sine scăzută şi la sentimente de inferioritate, sunt uşor de dezamăgit şi predispuşi la decepţii

Personalitatea copilului singur la părinţi – au un limbaj extrem de bine articulat şi şanse mari să obţină succese şcolare, tind să aibă un nivel ridicat al încrederii în sine, preferă compania oamenilor mai în vârstă şi se identifică cu aceştia, au o minte logică şi organizată, manifestă o tendinţă puternică spre perfecţionism, le vine greu să tolereze dezordinea

Ce am vrut eu să vă demonstrez este că ordinea naşterii este destul de importantă în ceea ce priveşte comportamentul nostru, al tuturor. Evident, sunt şi alte elemente la fel de importante sau poate mai importante.

Pentru că a existat o vreme în care mi-am dorit să înţeleg şi să cunosc mai bine natura umană, această carte

 

Mâine

Stăm spate în spate,

aşteptând un nou MÂINE.

În ceaţa lumii,

orice e posibil.

 

Ştii că m-am născut miercurea?

E buricul vieţii, al tuturor lucrurilor.

Mergem înapoi? Pornim înainte?

Mâine e cer senin.

 

Nu mă tem şi nu promit nimic.

Mi-e curcubeu în suflet

iar tu,

ei bine, Tu îmi eşti foc şi apă

între gene.

 

Cine ar fi crezut?

Cine ar fi putut ştii?

 

Îmi rămâi dator cu un MÂINE.

Ce a lăsat în urma ei (recenzie)

Ellen Marie Wiseman a scris Ce a lăsat în urma ei. O carte despre care am auzit undeva, acum câteva luni și mi-am notat-o repede în lista de dorințe de pe site-ul de unde mă aprovizionez cu cărți.

Timpul a trecut repede, am citit diferite lucruri și am uitat de asta. Când i-a venit rândul, simțeam nevoia de „altceva” în vreme ce luam, mental notițe din Ordinea nașterii (promit să revin cu impresii de lectură cât de curând).

Ce a lăsat în urma ei este un roman apărut la editura Trei, în anul 2017, în traducerea Anei Andreescu. Acțiunea este destul de simplă, dar, pe parcursul poveștii, începem să descoperim o altă realitate, dincolo de prezent.

Clara Cartwright este o frumoasă și tânără aristocrată care respinge o căsătorie aranjată de părinții ei, preferând iubirea unui băiat simplu, Bruno Moretti. Pentru a o împiedica să facă numele său de rușine, tatăl ei o trimite, pentru o vreme, la un azil de lux, sperând ca fata să regrete nesupunerea ei și să își trădeze iubirea. Printr-un concurs de împrejurări, Clara ajunge să își petreacă restul zilelor lungi și triste într-un hidos ospiciu, chinuită, înfometată, părăsită de toată lumea. Acolo, dă naștere fiicei sale, sperând că va primi învoirea de a părăsi locul nepotrivit creșterii unui copil și îl va regăsi pe Bruno.

Peste 100 de ani, în apropierea azilului unde Clara născuse pe micuța Beatrice, o tânără orfană (ajunsă la o familie care se ocupa de muzeul din zonă, după un lung șir de familii adoptive), o cunoaștem pe Isabelle Stone. Izzy este un copil chinuit care și-a văzut mama împuscându-l mortal pe tatăl ei. Crescută de bunică vreme de cativa ani, fata refuză să își viziteze sau asculte mama ucigașă, fără a cunoaște adevărata poveste din spatele crimei. Izzy găsește jurnalul Clarei din perioada exilului de la ospiciu și cele două povești încep să își succeadă episoadele într-un ritm care dă cadența potrivită lecturii.

Acest roman se citește repede. Este scris cu inima deschisă și fiecare bucată de text pare ruptă din realitate, perfect credibilă, desi autoarea recunoaște că totul este pură ficțiune. Condițiile în care au trăit pacienții unor ospicii, tratamentele la care au fost supuși, modul în care funcționa lumea în vremea aristocrației par, astăzi, povești de necrezut.

Nu am vărsat nici o singură lacrimă, deși am simțit, tot timpul lecturii, o stare de spirit specială, pe care nu am mai trăit-o de mult, citind o carte. Frustrările și micile bucurii ale adolescentei, relații de putere și cercurile de interese din liceu îmi par atât de cunoscute, deși au trecut deja mai mult de zece ani de când am depășit această perioadă.

Sfârșitul romanului este ușor previzibil, deși îndoielile constante ale lui Izzy apar mereu, umbrind clipele fericite. Vă invit să citiți această carte, să meditați asupra a ceea ce ne dorim și a prețului pe care suntem discuși să îl plătim pentru ceea ce iubim. Cât de departe suntem dispuși să mergem pentru a apăra oamenii dragi? Cât de tare ne poate îndoi suferința fizică, lipsurile materiale, frigul, foamea, condițiile inumane de trai? După ce lăsăm toate acestea în urma noastră, putem să mai zâmbim, să mai credem în umanitate, în bine și în frumos?