Despre intarcare blanda, cu dragoste

Timpul trece si amintirile incep sa se se estompeze. In calea uitarii, voi lasa cateva urme pe hartie. Voi pastra cu mare drag cele cateva fotografii facute de-a lungul timpului, alaptandu-mi puiii de om. Si aceste randuri/ganduri despre intarcare blanda – dupa ce s-a produs, la puiul mare si inainte de 🙂 – la puiul mic.

Intarcare sau intamplare ?

Copilul numarul 1 a fost dorit, asteptat, purtat si evident, alaptat. De la primele cateva picaturi de lapte  pana la 23 de luni. Dupa primele 10 luni de viata, am revenit la munca, plecand pentru 6 ore de langa ele. Citind si informandu-ma, m-am gandit, cu teama, la intarcare. Nu a fost sa fie si m-am bucurat enorm. Puiul de om papa lapte bun de la mami si povestea de dragoste a durat pana cand, dintr-o coincidenta, a trebuit sa plec pentru o noapte de acasa (prima noapte pana la acea data departe de puiul de om). Eram deja insarcinata cu piticul in 4,5 luni si alaptam inca.

Revenind din calatorie, profitand de oboseala si agitatia specifica (breasfeeding aggitation??? cauta LINK/explicatii), eu nu i-am mai oferit sanul piticului si el nu a mai cerut. Asa s-a produs blanda intarcare atunci, acum 4 ani.

Dupa 6 luni de la acest eveniment si aproximativ 1 luna de la nasterea puiului mic, Matei (avea aproape 2 ani jumate) a cerut si el san, odata cu bebe. Prima data am fost luat total pe nepregatite, nu ma asteptam sa isi doreasca asta si nu am reactionat nicicum. A trecut momentul si eu nu am dat curs cererii lui. M-am tot muncit cu gandurile si vinovatia, nu stiam cum sa ii explic si, urmatoarea data cand mi-a cerut (dupa cateva zile), am zis da.

Tandem dupa intarcare

Am continuat sa imi alaptez copiii, in tandem pana cand cel mare a renuntat singur. Avea aproape 4 ani cand s-a intamplat asta. Nu statea mult la san, ca timp, cateva secunde doar si nici foarte des, dupa revenirea la san – poate de cateva ori pe luna, cateva secunde. Era, cu siguranta, o revenire plina de dragoste in locul care credea/spera ca ii apartine doar lui. Am pastrat din perioada respectiva cateva fotografii cu ambii copii razand, cu ochiii sclipindu-le jucaus.

A trecut repede perioada desi acum, calculand, imi dau seama ca a fost aproape 1 an jumate.

Nu pot spune ca mi-am dorit neaparat tandem. Nici ca m-am temut de el. Am citit, insarcinata fiind cu bebe numarul 2 si mi-am inchipuit cum ar putea fi. Dar eram deja obosita si nu mai aveam rabdare. Imi amintesc razand ca, in serile in care cel mic are in burta si cel mare la san, imi spunea razand ca laptele are alt gust. Citisem ca schimbarea gustului laptelui in sarcina poate duce la intarcare, dar puiul de om nu parea a fi deranjat. Cred ca mai tare l-a enervat faptul ca nu mai curgea la fel de mult/repede ca inainte.

Pana la intarcare

Copilul numarul doi are 2 ani si 9 luni. Este inca alaptat. Merge in colectivitate de la 1,5 ani. Mananca, rade, vorbeste si se joaca asemeni altor copii, alaptati sau nu.

Suge inca noaptea. Refuza orice in afara sanului cand este bolnavior si multumesc cerului ca am trecut usor peste varsat de vant, herpangina, crocobauri alimentari, febra, otita, etc.

De curand, am lipsit de langa el aproape 1 saptamana, timp in care nu i-am lasat lapte stors. „Toata lumea” care ne „incurajeaza” de pe margine sa renuntam si-a manifestat speranta ca puiul sa uite. Sa nu mai ceara si eu sa nu ii mai ofer, la intoarcere.

Nu am vrut sa se sfarseasca asa. Nu pentru ca vor ceilalti. Alaptarea si finalul ei – intarcare – sunt chestiuni care ne privesc exclusiv pe mine si pe fiul meu. Nu inteleg de ce ar trebui sa caut aprobarea (fie ea si tacita!) anumitor persoane pentru alegerile mele.

Da, am obosit si imi doresc, uneori, chiar imperativ, o pauza in care sa pot sa fiu singura stapana a corpului meu. Nici nu mai numar cati ani au trecut (deja!) in care am fost cuib/hrana + alinare si nu numai. Mi s-a demonstrat ca pot sa imi iau cate o pauza fara sa afectez iremediabil puiul de om.

E o perioada atat de frumoasa si mi-e atat de drag sa il simt langa mine cum adoarme, cum se culcuseste si cum se alinta/alina la san… Sigur, peste ani, o sa imi amintesc, mereu cu mare drag despre aceasta perioada.

Nu, nu cred ca alegerea mea este neaparat un exemplu. Este rezultatul a ceea ce am simtit si experimentat alaturi de copiii mei. Am citit, m-am informat si ales asa cum ni s-a potrivit noua. Am ales sa spun aici, deschis, aceasta poveste, tocmai pentru ca nu imi este rusine de o astfel de alegere. Imi apartine si mi-o asum.

Daca doar o singura mama va prinde curaj ca „se poate” si va deveni mai increzatoare in fortele sale, daca o singura poveste despre alaptare si intarcare va aduce bucurie si liniste unui cuplu mama-copil, atunci, efortul meu nu va fi in zadar.