Papuci de copii
Pentru câteva clipe, să facem un exerciţiu de imaginaţie. În papuci de copii. Să fim în mintea şi în sufletul lor, să vedem lumea prin ochii lor şi să revenim apoi, evaluând modul în care tu, adult, reacţionezi.
Să revenim la papuci de copii. 🙂 Nu ştiu la voi cum este, dar la noi în familie, deşi nu am fetiţă :P, puiul cel mic de om insistă să probeze orice papuci îi ies în cale. Şi când spun papuci, mă refer, de fapt, la orice fel de încălţări, de la sandale şi papuci de plajă/grădină, până la ghete sau pantofi de servici. Evident, ne distrăm maxim ori de câte ori, domnul P. decide – „pace pucii acia!” (sau, în traducere liberă, ÎMI PLAC PAPUCII AŞTIA!). Cu cât papucii sunt mai mari, cu atât sunt mai buni şi mai prezentabili.
De aici mi-a venit ideea de a încerca şi eu, să probez, măcar la modul filozofic, papucii de copii.
Mă trezesc dimineaţa, purtând încă vise pe gene. Repede-repede, mami (sau tati) mă duce la baie, la spălat, la îmbrăcat, la schimbat hăinuţele. Aş vrea să mai stau puţin culcuşit în braţele calde şi protectoare ale mamei. Ştiu că mă aşteaptă o zi lungă, în care ea va fi undeva (serviciu parcă îi spune ea, dar mie nu îmi sună decât a dor şi depărtare). Iar eu voi fi la creşă sau prin oraş, cu bubu. Avem treabă. Şi e distractiv. În fiecare zi am parte de noi experienţă. Învăţ (aşa îmi tot spune mama!) să mă joc, să cânt şi să desenez. Oare de ce trebuie să învăţ toate astea? La ce mă ajută? Şi, mai mult, nu pot să fac asta fără a mă despărţi de mama mea?
Ne îmbrăcăm. Parcă tricoul mă zgărie puţin, dar tata îmi tot spune că e foarte bun şi că trebuie lăsat pe mine. Cum să îl fac să înţeleagă? Oare dacă ridic tonul la el, se prinde? Offfff….părinţii ăştia…Eu nu vreauuuuuuuuuuuuuu! Nu buuuuuuuuuuuuuuuuuuun!
Ce banană bună! Mama ştie mereu cum să mă înveselească. De-aia mi-e mereu bine cu ea. Oare dacă mă lovesc, rămâne cu mine acasă ….? Iar trebuie să facem ceva repede. Întârziem. Să caut papuci. Care papuci? Nu ştiu unde sunt papucii mei, tati. Hai să îi căutăm? Nu mai bine iau alţi papuci? Ai mamei. Cei cu floricele şi sclipici, sunt tare drăguţi. Nu? Da de ce nu? Offff….iar îmi spune NU….
Am găsit, în sfârşit, o pereche de papuci. Acu, sper doar să nu zică mami că nu sunt buni. Mama lor de papuci! Unde-i şapca mea? Dar maşina cu pompier? A luat-o fratele meu… Mereu îmi ia jucăriile. Era maşina mea. Sau poate era a lui? Nu, sigur era a mea.
Mami, eu eci gata! Acum nu mai plecăm? Eu vreau să conduc puţin maşina. Ce fain se aude vocea mea de partea cealaltă a uşii! Ia să îl strig pe tati…Taaaaaaaaaaaaaaaaaaaaati, ute….Nu vrea 🙁 Nu ude (aude)! Ateeeeeeeeeeeeeeeeei….Ude Atei? Iar mă păcleşte mami că Atei este la şcoală. Dar eu ştiu că Atei a plecat la bubu. Vreau şi eu la bubu.
Ne urcăm în maşină. Mă deranjează ceva. O fi şapca? Sau centura de la scaunul de maşină? Sau poate unul dintre papuci? Aaaa, cred că am făcut un pârţ. 🙂 Cuze, mami! (scuze, mami!)
Uuuuuuuuuuuu, atobuzul! Pace atobuzul! A vreau odată abusul! Ajungem la creşă. Uite-l pe Andrei. El e de la creşă. Mi-a luat ieri mingea. Dar acum are în mână o maşină faină, pe care o vreau şi eu. Andrei e prietenul meu. Oare ce înseamnă asta? Mama sigur ştie. Dar mama trebuie să plece la serviciu. Paaaaaaaaaaaaaaaaaa, mama!
Cam asta a fost povestea de azi, dragii mei. M-am simţit bine purtând papuci de copil. M-am bucurat de libertatea de a acţiona cum îmi vine, de a asculta corpul şi inima mea. Parcă e bine, e destul de relaxant să procedezi aşa. Deşi, pe de altă parte, am simţit frustrarea de a nu şti cum să spun ceea ce simt, de a nu înţelege DE CE, de a nu şti cum să îmi arăt dezaprobarea. Nu mi-a plăcut să fiu tratat ca un obiect, luat şi mutat de ici colo, fără să fiu întrebat, fără să mi se explice de ce aşa şi nu altfel.
Cred că e un exerciţiu util. Să porţi o altă pereche de papuci, să inversezi perspectivele şi să te pui puţin şi în locul celuilalt, să încerci să vezi lucrurile şi altfel.
