Despre somn și cosleeping – variații pe aceeași temă

Mi-am tot propus să scriu despre obiceiurile de somn, despre ritualurile și multele modificări ce au avut loc la acest capitol în viața noastră. Din două motive – 1. pentru că sunt muuuuuuuuuuuuuuuulte mămici (și tătici, probabil, undeva în peisaj) exasperate de un anume ritual de somn al copilului din dotare care se întreabă în gând, apoi în fața prietenelor, apoi, mai vocal, pe grupuri de susținere sau în scrisori către „specialiști” CÂT MAI DUREAZĂ și 2. ca să nu uit eu (și implicit familia mea) ce drum lung am parcurs (pentru că DA, și eu am momente în care simt să nu mai rezist cu X situație de somn).

Bun! Dacă am clarificat scopul postării despre somn, să purcedem la derulat firul poveștii

Momentul O – Doi adulți și-o… pisică  

Odată, demult, am fost noi doi. Și pisica. Era defapt, un EL birmanez, dar din motive de ușurința a exprimării, vom păstra titulatura pisică. Era suficient loc pe canapeaua extensibilă pentru toți trei. Pisica avea când și când preferințe, dar locurile rămâneau oarecum aceleași. Burtica cu bebe nr. 1 a început să crească, la fel și numărul excursiilor nocturne la baie, așa că m-am mutat, pentru o vreme, la marginea patului. De unde îmi era mult mai ușor să mă rostogolesc jos, ca să fim înțeleși. 🙂

După câteva zile în care pisica a dormit cu domnul proaspăt tătic, am revenit și eu pe baricade aducând cu mine un pui de om. Urlător și, se pare, destul de indiferent la schimbarea zilei în noapte și invers. Pentru că jucam deja în deplasare (la mama! evident 🙂 ), am folosit recuzita din dotare – două paturi single și un coș de răchită arătos, cu drag cumpărat și amenajat pentru prințul moștenitor.

Maximul perioadei a fost și rămâne pentru eternitate noaptea în care la masa de ora 2-4, tati se împleticește artistic între cele două paturi single, încercând să înțeleagă de ce plânge copilul, de ce eu – tânara mamă convalescentă – cer insistent să îmi fie adus copilul să îl hrănesc și, cel mai important, DE UNDE ȘTIU CĂ PUIUL DE OM PLÂNGE. Acum râd, ai râs și tu, citind. Numai puiul de om știe însă de cât efort vocal a fost nevoie cu această fericită ocazie.

Odată ajunși acasă, 3 oameni (2 mai mari și unul mai foarte mic) și o pisică, ne-am reevaluat comportamentul de somn. De ce? Pentru că mi se părea pierdere de vreme să mă tot plimb cu copilul între coș și patul mare. Habar nu aveam pe atunci de cosleeping, de beneficiile lui și de alte asemenea. Dar am simțit, instinctiv, că locul puiului de om este lângă mama sa. Odată ce am descoperit cât de ușor se liniștea un pui de om în acest nou aranjament, am putut să ne bucurăm mai mult de somn bun, odihnitor, toți 3, pardon, 4. 

Momentul T+1 – Cosleeping de voie 

Așa se face că ne-am bucurat unii de prezența altora și în patul mare. Mami și bebe dormeau mai mult și mai des. Tati doar câteodată. Vremea trecea, Făt Frumos creștea, patul nu-i mai ajungea. Încă de la început, locul lui a fost la mijlocul patului, având la dreapta pe mama și la stânga pe tata. Pe măsură ce forțele creșteau, a învățat să escaladeze pe câte una dintre laturi, ajungând până aproape de margine. Evident, se baricada portița de alunecare, se trăgea copilul de câte un picioruș dolofan înapoi în pat. Cândva, pe traseu, s-a cumpărat și una bucata pat de bebe (cadou de la bunicii paterni, de altfel) și s-a prelungit astfel câmpul de acțiune. Îmi amintesc zâmbind cum, după primele zile cu patul cel nou, lipit patului mare, asemănător unui pătuț special de cosleeping, încă mai căutai locul de la mijloc, la căldură, dintre mami și tati. Iar eu ajungeam, spre dimineață, să dorm cu jumate de corp în patul mic și alb, în timp ce tu îi dădeai trezirea omului muncii cu câte un călcâi strategic în obrazul plin de vise.

Când bebe numărul doi și-a făcut simțită prezența în burtică, a revenit în peisaj perna de alăptat, pe care am folosit-o, cu maxim succes, ca protecție de mâini și picioare în locuri sensibile. Ziua, fura pisica somn de voie încolăcită în pernă, seara cine apuca. 

La vremuri noi, obiceiuri noi de somn 🙂 Odată cu venirea în noua căsuță, pentru că tu erai deja mărișor și ne puteam înțelege, ai preferat, pentru o vreme și ghidat cu infinită dragoste de mine, să dormi în patul tău, dar dezlipit de patul mare. Stăteam lângă tine până adormeai, citeam povești, făceam conversație (mai mult sau mai puțin adormită) și apoi mă strecuram (vorba vine, că nu poți strecura decât ceva micuț 😛 ) în patul mare, lângă tati și/sau pisică.

Momentul T+2 – Somn de voie

Deși nu a trecut mult timp în care tu ai dormit separat de noi, părinții tăi, recunosc sincer că mi se făcea tare dor de tine! Da, erai aproape și până la plecarea mea la maternitate, nu a existat decât o noapte în care am stat departe unul de altul, parcă nu mai era la fel! Da, m-am bucurat să mă pot întinde în patul mare fără nici o grijă, dar mi-a fost bine și cu tine în coasta mea!

Cât eu am fost plecată să îl aduc pe fratele tău pe lume, tu, primul meu născut, ai rămas cu tati și cu bunicii. Știu că ai fost iubit, drăgălit și mereu în centrul atenției lor, dar mie mi-ai lipsit. Atât de tare încât am resimțit amalgamul de emoții inerente de altfel, post naștere, cu mult mai mult decât la propria ta venire pe lume. Poate pentru că nu te-am putut vedea deloc în timpul acesta… Poate pentru că îl priveam pe puiul mic, liniștit, dulce și alb, și mă duceam în timp înapoi, când tu erai doar un pui de om. Poate așa e normal să fie…o mamă cu mai mulți pui nu e completă decât avându-i pe toți alături.

Momentul T+3 – Fiecare cu locul și partenerul de somn

Odată cu venirea noului membru în familie, un nou ritual de somn s-a instaurat. După poveste, drăgălit și învelit de noapte bună, tati adoarme copilul mare și mami pe cel mic. Fiecare echipă doarme în camera ei. Am hotărât astfel pentru ca plânsul celui mic să nu îți deranjeze ție somnul. Zis și făcut. După vreo 3 săptâmâni, iarăși am schimbat ritualul. Pentru că tu, pui de om, deși ai (deja!) 2,5 ani, vrei să dormi cu mami. Așa că mami a ajuns să doarmă cu doi copilași – unul mai mișcăreț, altul mai puțin (încă). Plânsul lui bebe mic nu pare să te deranjeze, mami are câte o mână și jumătate de corp gata să alin(t)e pe fiecare dintre cele două minuni. După încă vreo săptămână, și tati renunță la porția de somn liniștit din camera băieților și vine în patul nostru mare-mare, numai bun să cuprindă toată iubirea și tot frumosul din lume.

Am rearanjat camera 🙂 Patul mare și patul mic au redevenit prieteni. Noi ne-am hotărât, încă o dată, să nu grăbim ritualul de somn. Încă o dată, mi-am propus să am încredere în voi, copiii mei, că îmi veți arăta cum este potrivit să creștem împreună și cum să ne bucurăm, alături, de toate clipele frumoase.

Momentul T+4 – Eu dorm cu bradul

Nu mai făceam nici un plan. Am decis să îți las ție frâiele, când vei fi pregătit să dormi în patul de copil mare, în camera băieților, o vei face. Mă bucuram de mirosul de copil dormind, visând. De pielea fină și de mânuțele căutându-mă prin așternut. De înghiontelile pline de zâmbet și de râsul din vis. Era bine. Cred că aș fi putut dormi și într-un deget, câteodată. Și a venit momentul împodobirii bradului. Și seara, tu, pui de om (3 ani și 10 luni) ai hotărât să dormi cu bradul. În camera băieților. Aproape că nu-mi venea să cred. Nici nu știam sigur dacă să mă bucur sau nu. Te-am lăsat să alegi tu. Și iată, clipa a venit.

Ai primit poveste de noapte bună, ai primit asigurarea că mama va veni dacă vei avea nevoie de ea. Și mama a venit, în primele 3-4 seri, de câte 3 ori. Adormeam cu tine și mă trezeam când eram solicitată dincolo, de fratele tău mai mic (1 an și 6 luni). Și iată că a trecut aproape o lună de când dormi separat de noi.

Au urmat câteva zile în care ai dormit iar lângă mine. În sufletul meu, cum ne place nouă să spunem. Și a fost exact așa cum îmi aminteam.

Aseară, iar ai cerut să dormi în camera ta. Probabil, cumva, se apropie momentul în care vei dormi tot mai des dincolo. Și e bine. Ți-e bine să fii tu stăpânul acestei decizii.

Glumeam spunând că o să dormi în patul nostru până pleci la facultate 🙂 Știam că nu va fi așa.

Deci, dragi părinți care vă întrebați, cât mai durează…. Există un final. Vă spun și eu, și povestea noastră. Vă poate spune fiul meu care a adormit până la 20 de luni aproape exclusiv la sân (și DA, eu m-am întors la muncă la 10 luni împlinite ale puiului), care a dormit până la 2 ani și ceva plimbat în brațe (atât la somnul de prânz, cât și la cel de seară), care a dormit cu părinții până la aproape 4 ani și apoi a început să CEARĂ singur, DIN PROPRIE INIȚIATIVĂ, să doarmă singur sau să rămână peste noapte la bunici, fără noi, părinții lui.

Cred cu tărie că fiecare etapă este unică. Încă o dată spun, clipele trec atât de repede, copiii se fac atât de repede mari, se transformă… și noi rămânem în urmă, cu gustul dulce al secundelor ce s-au dus. Sau cu gustul amar al regretelor că nu ne-am bucurat destul, că nu ne-am ascultat mai des și mai mult sufletul și copilul. Că nu ne-am bucurat mai mult, mai adevărat de aniii aceia frumoși, fără griji majore, fără probleme de viață.

Tu ce alegi? Să zâmbești amintirii sau să te încrunți regretului?