Educaţie – aşa cum văd eu lucrurile

Fiecare dintre noi a primit un anumit tip de educaţie. Aceea pe care părinţii săi au ştiut sau au putut să i-o ofere. Am crescut cu toţii purtând valori pe care le transmitem mai departe copiilor noştri. Unele dintre lucrurile cu care am crescut nu ni se mai potrivesc, adulţi fiind. Alegem să dăm la gunoi ceea ce părinţii ne-au dat nouă sau încercăm să modelăm, astfel încât să se potrivească vieţii şi convingerilor noastre.

Oricare dintre variante am alege-o, doare! Pentru că părinţii, copilăria, vorbele şi poveţele lor sunt adânc întipărite în sufletul şi mintea noastră. De unele ne amintim cu mare drag. Gustul micului dejun pregătit de mama şi povaţa ce decurge de aici – nu ieşi din casă cu stomacul gol! De altele, ne leagă lacrimi, gânduri triste sau chiar palme primite în suflet. Care dor încă, şi-acum. Tabla înmulţirii, cerceii pe care i-am pierdut…. O notă mică la teza de la mate…

Îmi amintesc mereu, părinte la rândul meu, expresii şi gesturi care mi-au marcat copilăria. Poate nu am avut cele mai multe jucării, cele mai şmechere haine sau nu am fost mereu la curent cu ultimele filme/cărţi/spectacole/etc., dar am avut o copilărie fericită. Şi le mulţumesc dragilor mei părinţi pentru că mi-au oferit, prin educaţie, aripi să zbor şi rădăcini care să mă ajute să fundamentez ceea ce sunt şi am.

Am avut bibliotecă în casă şi aşa am descoperit lectura. Am avut mereu ceva bun, făcut în casă cu drag şi ingrediente de primă mână şi aşa am devenit dependentă de dulce. Am fost mereu în concedii cu părinţii mei şi aşa mi-am cultivat dragul de frumos, de călătorie, de descoperiri. Au existat mereu ţigări în casă, dar nu mi-am dorit niciodată să încerc măcar. Am încercat mereu să fiu mai mult, să pot mai bine pentru că asta se aştepta de la mine. Mi-am făurit aşteptări imense de la oameni şi de la mine, lucru care m-a făcut de multe ori să sufăr. Dar am învăţat şi să mă ridic, să merg mai departe.

Pentru că sunt şi eu părinte, mă gândesc adesea ce fel de educaţie vreau să le dau copiilor mei. Care sunt acele valori pe care e important să le deprindă acum, încă din sânul familiei şi ce anume vor învăţa în timp.

Nu pentru că aş fi vreun specialist, ci tocmai pentru că am ars deja nişte etape, crescând doi pui de om, mi-am permis să scriu. Experienţa mea este reală, perfectibilă şi chair m-aş bucura să primesc veşti de la voi. Consider că este important, mai ales în educaţie (dar nu numai!) să primim feedback la ceea ce facem, este util să vorbim despre ceea ce credem şi alegem să aplicăm, să fim dispuşi să ascultăm şi alte păreri/exemple, luând şi adaptând ceea ce considerăm că ni se potriveşte.

Deci, revenind la educaţie şi cele câteva idei/valori pe care vreau/sper să le sădesc în sufletele copiilor mei, iată lista scurtă:

• Sentimentele sunt importante – Da, vorbesc mult cu băieţii mei despre ceea ce (re)simt, încerc să le explic şi să dau nume stărilor prin care trec ei şi prin care trecem noi, adulţii din jurul lor. Da, le permit să plângă dacă simt nevoia (chiar dacă sunt băieţi!) şi da, mă cobor la nivelul lor (uneori, aş spune că trebuie să mă ridic pentru a face asta) pentru a înţelege ceea ce simt şi pentru a le fi alături. De fiecare dată când au nevoie. De fiecare dată când sunt în stare să fac asta, cu răbdare şi empatie. Da, mai greşesc şi eu, sunt om.
• Violenţa nu are scuze şi nu este o soluţie niciodată. Aici este destul de clar, sper. Eu am primit un astfel de tratament, copil fiind. Probabil că şi marea majoritate a adulţilor din jurul meu. Îmi vine câteodată să ridic palma. Mă abţin. Sufăr, plâng, dar prefer să mă lovesc pe mine. E greu. E al naibii de greu câteodată. Să opresc palma unui copil ce cade spre celălalt copil. Dar cred în ceea ce spun. Violenţa nu este o soluţie.
• Respectul se câştigă, se merită şi se poate pierde. Cu alte cuvinte, e absolut în regulă să nu fii deosebit de prietenos cu oamenii pe care nu îi cunoşti, doar pentru că sunt mai în vârstă. Copiii mei iubesc şi respectă pe cei care merită să fie respectaţi. Adică, îi tratează ca pe nişte fiinţe umane, egale, nu ca pe animale de companie sau subspecie. Este în regulă să descoperi că un om este altfel decât ai crezut iniţial, în sens pozitiv sau negativ şi să îl tratezi ca atare.
• Alegeri, preferinţe şi obligaţii – Ştiu deja câteva persoane care vor ridica din sprâncene aici, în cazul în care vor citi această postare. Da, încerc, pe cât posibil să nu frâng voinţa copiilor mei. Asta înseamnă că le permit să stea fără căciulă, dacă ei îşi doresc asta (deşi eu cred că ar fi cazul de cap acoperit). Nu îi oblig să facă nimic. Negociem mult. Uneori rezolvăm repede. Uneori iese ca mine, alteori ca ei. De cele mai multe ori, găsim o cale de mijloc. Da, îmi asum timp în plus pentru aceste negocieri. Da, ştiu şi văd reacţiile celor din jur la asta. Nu, nu îmi prea pasă de ele. Evident, la chestiile de securitate nu se negociază şi copiii ştiu asta.
• Oamenii sunt buni. E posibil să greşească în comportamentul lor, e posibil să rănească sau să nu aibă toate informaţiile pentru a lua hotărârea potrivită, dar oamenii sunt buni. Îi tratam ca atare, nu îi judecăm şi nu plecăm de la premisa că vor greşi.
• Timpul cu copiii este prioritar. Încă o dată, pentru sprânceana ridicată. Da, pot trăi perfect mâncând de 2 ori pe zi acelaşi fel de mâncare şi ştiind că am 7 cămăşi care îşi aşteaptă rândul la călcat. Prefer să stau pe covor să construiesc lego. Sau să ne jucăm de-a monstromami. Sau să colorăm. Sau să… aţi înţeles ideea.
• Timpul cu sine este important. Asta înseamnă că sunt zile în care am nevoie să citesc/dorm/scriu/mă plimb doar pentru sufletul meu. Şi copiii mei ştiu asta. Deşi nu e uşor mereu, au învăţat să accepte. Prefer să ştie încă de acum că timpul cu sine este o investiţie în sănătatea mintală şi nu o pierdere de vreme. Da, ochiii care se dau peste cap n-au decât!
• Nu este ruşine să ceri ajutor.
  De fapt, mi se pare un semn de înţeleciune să îţi evaluezi şansele, să accepţi că nu te poţi descurca, să cauţi ajutor şi să spui mulţumesc pentru efort. Este importantă atitudinea celuilalt, dar asta depinde mult de tipul de oameni pe care ALEGI să îi ai în jur.

Cu siguranta, mai sunt lucruri importante în educaţie. Dar pentru moment, aşa văd eu lucrurile. Mă lupt cu modalitatea de a transforma educaţia pe care am primit-o eu în educaţie pe care să o pot transmite mai departe. Eventual, să fac asta fără a-mi răni în nici un fel părinţii. Dacă voi aveţi ştiinţa despre astfel de metode, rogu-vă frumos, luminaţi-mă şi pe mine!